Reprofilare in piscicultura

Habar nu am cine se mai rataceste pe blogul asta de care uitasem pina si eu. Astazi cautam ceva date despre biografia lui Vacaroiu si am dat peste propriul meu articol din 2005, de care uitasem cu desavirsire. E usor deprimant sa ajungi in stadiul in care internetul devine adevaratul proprietar al memoriei personale. (e o tema interesanta de povestire aici, ceva cu un amnezic care isi reconstruieste viata prin Google).

Dupa citiva ani de tacere pesteasca, vreau sa lamuresc citeva lucruri. "Presa de ziare" continea articole scrise pentru saptaminalul bunului meu prieten, profesorul Ioan Balin.( "Jurnalul de Vineri" este in continuare distribuit in zona Maramuresului). Pentru mine articolele erau o supapa la frustrarea incredibila pe care o resimteam in Franta citind despre Romania lui Iliescu, Nastase si Vacaroiu de dupa 2000. In 2005, am revenit in Romania pentru un job temporar, credeam eu, la Elite Romania. In primavara lui 2006, Jean - cum ii spuneau apropiatii lui Ioan Balin- a murit. In foarte scurt timp toata energia necesara pentru a scrie articolasele mele a disparut sau s-a indreptat catre alte proiecte. In 2007 seful meu de la Elite Romania, Eli Rachmut - care imi ramine un bun prieten, demisioneaza. Eu am demisionat la rindul meu.

Iata-ma asadar in Romania, in 2007, fara un job si complet satul de marketing si publicitate. 

Asa ca am sarit cu capul inainte intr-un proiect de televiziune online, Happy Fish TV, la care ma jucam deja de citeva luni bune cu doi prieteni.

Continuarea pe blogul Fierastraie, ketchup si amor 

Mica oboseala

La romani, traumele nationale nu au decit doua posibilitati de rezolvare. Fi certurile haotice si indirjite intr-o arena publica care se umple de laturi aruncate din toate directiile, fie oboseala resemnata si ingroparea subiectului in pivnita cu fatalisme de tot soiul. E trist sa observam ca, in istoria noastra recenta, dezbaterea rationala pare a lipsi cu desavirsire.
Pe acest adevar si-au construit, intuitiv, securistii si politrucii care detin puterea economica in Romania, o adevarata arta a diversiunii si deriziunii. Ori de cite ori un subiect risca sa le ameninte pozitia dominanta scaparea a fost aceeasi: O dezbatere in “societatea civila”. Discutia coboara rapid la nivelul unor dispute aprinse intre citiva indivizi – “formatorii de opinie” - care ajung nesperat de repede sa-si puna poalele in cap pentru ca orgoliul le oculteaza ratiunea. Poporul fie se imparte in tabere, injurind cu foc galeria adversa, fie, dupa o vreme, oboseste. Adevarata discutie, urmata de solutii rationale, e ocultata cu desavirsire.
Represiunea securista e una din traumele importante ale Romaniei recente iar hotarirea Marinarului de a aduce dosarele la lumina a bagat frica in mai mult de o mina de oameni. Cind a fost clar ca “e pe bune”, circul diversionist a debutat in toata splendoarea lui.
Cazul Mona Musca o demonstreaza. Am ajuns in ultimele luni ca floarea intelectualitatii si jurnalismului romanesc sa vorbeasca aproape numai despre asta. Tonul a fost dat de un Liiceanu hipergonflat, devorat de ranchiuna si vanitate, care a facut din Mona exemplul ultim al abjectiei. In rest liniste si pace, un parlament plin de victime si patrioti, un Consiliu National al Magistraturii incapatinindu-se sa tina o judecatoare informator dovedit in rindurile sale.
Gestul recent al lui Sorin Antohi, intelectual cu anvergura si reputatie nepatata, are marele merit de a reduce discutia inspre ratiune. Cel mai important efect al “marturisirii” lui Antohi a fost starea de buimaceala a moralistilor de serviciu care isi ascuteau securile tocite pe gitul Monei. Traian Ungureanu a incropit un editorial in care incearca sa faca din Antohi erou si din Musca o abjectie vie, pe motivul ca primul a recunoscut de buna voie.
Exista insa ceva ce anuleaza acest tip de rationament: Dimensiunea delatiunii. Pentru ca daca despre Mona stim doar ca a fost de acord sa dea cu “informari” despre studentii straini si nici nu stim daca a dat sau nu, Antohi recunoaste ca a turnat, ani de zile, apropiati din jurul lui.
Unii l-au acuzat pe Antohi de lasitate, punind marturisirea pe seama dorintei de a preveni o desconspirare facuta de altii. Se poate. Insa lungimea si detaliile scrisorii acestuia ma fac sa banuiesc ca Antohi a urmarit altceva. Cred ca si el, ca si multi altii, se simtea excedat si scirbit de moralistii care isi puneau cununa in timp ce se cocotau pe Mona Musca, sa-I vada lumea mai bine. Iar daca o desconspirare era iminenta atunci Antohi nu avea nimic de pierdut incercind sa dea o replica devastatoare discursurilor de tip “Liiceanu”.
As merge pina acolo incit sa spun ca Antohi avea o oarecare simpatie pentru Mona si se simtea intim solidar cu ea in timp ce liicenii o executau public. Marturisirea lui are marele merit de a-i reduce pe acestia la tacere si a indeparta discutia de diversiunile menite sa ne oboseasca pina la uitare. Pentru ca ce trebuie sa discutam e masura vinei fiecaruia in parte, in timp ce tot ce isi doresc securistii miliardari sau cei din clasa politica e sa ajungem la concluzia ca sintem toti egal de vinovati.

Fecior de curva

Ani de zile am vrut sa cred – nenorocit naiv ce sint – ca natia careia soarta m-a harazit are, totusi, o sansa. M-am certat cu prietenii, m-am facut de ris in nenumarate discutii la sprit si nu rareori am primit drept raspuns de la Jean taceri semnificative sau schimbari inexplicabile de subiect. Toate pentru ca m-am incapatinat sa cred ca romanii, desi natiune adolescenta si dedata exceselor pubere de tot soiul, au un “ceva” al lor pentru care merita sa ma bat, macar cu vorbe. “Ceva”-ul asta s-a dovedit acum nu mai mult decit groaza mea de a fi nevoit sa accept in cele din urma ca natiunii romane I se rupe pur si simplu de lucrurile in care cred eu. Si, sa ne intelegem, nu e vorba aici de o dezamagire din amor. Nu refuzul frumoasei femei natiune in fata avansurilor mele deplasate m-a adus in punctul in care o detest si, mai mult, o fac in public. E doar cumplita dezamagire ca desi mi-as fi dorit-o frumoasa, desteapta si cuminte, ea mi-a demonstrat cu incapatinare ca e o nespalata idioata si aroganta. Ea a fost o stoarfa tot timpul, nu pe ea o acuz, ci pe mine. Ma acuz de un romantism catastrofal.
Cum altfel pot sa vad lucrurile cind citesc ca revista “Banii Nostri” a facut o cercetare din care rezulta ca “Gigi Becali e cel mai puternic roman”? Ce fel de comentariu ar fi facut Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Caragiale, Eminescu daca ar fi fost contemporani cu un oier care – dupa ce e declarat de o revista serioasa ca cel mai puternic roman – e in stare sa spuna cam asa: ”Nu mai exista o a doua persoana mai puternica decat mine, nici moral, nici financiar. Am demonstrat in fotbal, in politica si in business. Eu nu vad pe cineva mai puternic decat mine” Pentru ca putin mai tirziu sa declame nonsalant: “Puterea ti-o da Dumnezeu sau diavolul. Mie Dumnezeu mi-a dat puterea si de aceea ea nu va disparea, va ramane prin spiritul meu, prin familia mea. Puterea mea va dainui sute de ani”
Revoltator e ca e adevarat: puterea lui Becali e aici de zeci de ani si are toate sansele sa dainuie sute de acum incolo. Aroganta imbecila a calauzit si va conduce Romania profunda.
Revoltator e ca daca am fi putut sa-l consideram pe Vadim un fel de accident exotic, intelegem odata cu ascensiunea lui Becali ca fascinatia noastra pentru acefali cu discurs paranoic e mai degraba o chestiune de structura genetica. Noi ii creem si-I iubim, nu destinul.
Revoltator e ca spiritele noastre lucide din societatea civila zboara chioare inspre lampa Mona Musca - cea aprinsa de securistii hirsiti - si dau cu capul de becul lucitor pina cad lati, obositi si incapabili sa spuna ceva despre oroarea Becali.
Dezgustator e sa vezi cum un om pentru care singurul Dumnezeu e banul, ajunge sa prosteasca jumatate din tara cu minciunile blasfemiatoare despre credinta lui, sa asisti impasibil la odioasa strategie in care un oier agramat il transforma pe Dumnezeu in agent electoral.
Si de-a dreptul scabros e sa vezi cum atitia oameni care se pretind destepti brodind neologisme pe firul fara capat al cugetarilor lor dezlinate, sug la tita idolului zilei, anesteziati in fata realitatii de dulceata banilor.

In toata istoria noastra noi n-am fost capabili decit de revolte explozive, atunci cind am fost. Insa rabdarea metafizica taraneasca - mamaliga care nu poate exploda a lui Eugen Ionescu - s-a transformat treptat intr-un mi-se-rupism profound orgolios, o stare de autism social in care nu reactionam decit atunci cind “ne ajunge cutitul la os”. In traducere, atunci cind ce se intimpla in lumea din jurul meu imi afecteaza direct interesele. Si pina cind nu se intimpla asta avem o expresie favorita: “Dumnezeu cu mila”.
Mie mi-e greu sa cred ca Dumnezeu poate avea mila de o natie capiata precum a noastra, o natie in care ne emotionam pentru calai (vezi Silviu Brucan) si ii crucificam pe cei care vorbesc intru dreptate. O natie in care ridicam in slavi falsi idoli (Becali) si ii detestam pe cei care vorbesc deschis. O natie in care, pina la urma, Eminescu a murit in mizerie, Caragiale in straini, in timp ce mii de Becali au facut averi monstruoase cu crucea in mina si pumnalul ascuns la spate. O natie in care clasa politica se incovoaie aproape de prabusire sub istoriile comuniste a majoritatii celor ce o compun, in timp ce noi cautam cu pasiune bolnavicioasa dosarele celor ce n-au avut nimic de-a face cu crima comunista.
Pentru ca despre crima e vorba. Ion Iliescu, Serban Mihailescu, Nicolae Vacaroiu, Octav Cozminca, si multi altii, au fost slujitorii crimei. Cea prin care ultima dorinta de onoare a acestui popor –cea nascuta schiloada in zorii democratiei interbelice - a fost asasinata.
Ori criminalii sint bine merci si noua generatie de calai e condusa de Gigi Becali si de Vadim, parca inspre a se asigura ca daca e vreo sansa de renastere e bine ca ea sa fie ucisa in fasa.

Patapievici a fost aproape crucificat cind a afirmat intr-o scrisoare catre Paleologu – pe vremea cind gloria nu-I vestejise inca vitalitatea sentimentelor – ca poporul asta e “de rahat”. Singura asemanare intre mine si Patapievici e ca amindoi am studiat fizica. Cu toate astea, imi doresc sa fie cineva capabil sa ma contrazica cu argumente, desi trag slaba speranta la asta: Sint roman, asadar fiul unei curve: natiunea romana.

Voipulescu, Noipulescu, Totipulescu

Intr-o dupa amiaza turpida care nu anunta mare lucru, un domn grizonat si grizonant in egala masura, dupa anii de tacere clinica ai organului sau politic –intrerupta doar de explicatiile zgomotoase ale proprietarului – a avut o erectie. Dan Voipulescu a avut, la un loc, viziunea menirii lui metafizice, a ontologiei lui securiste si a unei inexplicabile semiotici a limbajului sau de lemn – intr-o conferinta de presa. Ne bucuram impreuna cu proprietarul pentru aceasta nesperat semn de viata, cu nimic mai putin important decit descoperirea vietii pe Marte.
Erectia in sine – ca la orice mascul sanatos trecut de adolescenta– e mai degraba rodul unei provocari mentale decit al promenadei unor forme excitante in dreptul privirii. Si ce anume poate fi mai provocator intelectual decit un articol din Gindul? Ce poate fi mai excitant, in stare sa scoata din minti un barbat politic, decit presedintele Basescu? Si daca nu e indeajuns, ce poate fi mai orgasmic decit un presedinte care maninca si bea prin restaurante ca si cum ar fi un om obisnuit?
Ei bine, daca te cheama Voipulescu, te afli in fata unei adevarate orgii, asta dupa ce umanismul, fiziologia, virsta, rapoartele si chemarea te-au facut ani de zile sa uiti ca ai sex.
In plus e lucru stiut ca instinctul ne impinge in clipe de pericol catre reproducere. De aceea trebuie sa trecem cu vederea ca partenerul inchipuitei partide de sex stirnita in imaginatia agitata a domnului Voipulescu a fost tocmai presedintele Basescu. Pentru ca domnul Voipulescu se simte amenintat. De aceea trebuie sa fim ingaduitori cind observam ca in loc sa futa obiectul excitatiei, domnul Voipulescu mototleste plapuma intre picioare si da spasmodic din miini, pretinzind ca tine o conferinta de presa.

The English Way (calea englezeasca)

Intre Londra si Bristol, lasind in spate Heathrow cu sirurile lui nesfirsite de avioane aliniate neverosimil in aer in timp ce se pregatesc de aterizare, dupa ce parasesti autostrada M4 pentru a te rataci printre asezari vechi de mii de ani cu nume fantastice precum Shorncote, descoperi un lucru mai curios decit circulatia pe stinga: drumurile romane. Sa nu va inchipuiti niste ruine linga care te opresti sa le admiri cind iti amintesti de conditia de turist; sint drumuri de piatra pe care s-a turnat asfalt si care sint mai confortabile decit drumul de la Mihail Kogalniceanu la Constanta. Iar ce e curios la ele nu e ca au mai bine de doua mii de ani si sint reparate mai rar decit autostrada Bucuresti - Pitesti ci faptul ca sint drepte. Aproape fara exceptie, drumurile locale construite dupa 1945 sint neverosimil de serpuite. Mi-am intrebat prietenul pe care il vizitam cu ani in urma de ce unele drumuri merg drepte, ignorind eventualele accidente ale reliefului ce le-ar iesi in cale, in timp ce altele se contorsioneaza ca pe munte desi terenul e la fel de plat ca marea. El mi-a spus ca cele drepte sint de pe vremea romanilor. Iar cele pline de serpentine inutile au fost facute dupa razboi. Explicatia e simpla, firmele care le-au construit voiau cit mai mult din bugetul de reconstructie. Si e evident ca cea mai simpla metoda sa mai ciupesti niste bani e alterarea axiomelor: drumul cel mai scurt intre doua puncte e o linie serpuita.

Trei lucruri mi-au amintit de drumurile englezesti la citiva ani buni dupa descoperirea neobisnuitei geometrii a profitului care le guverneaza: Traian Ungureanu, ridicola poveste a vizelor pentru Anglia si un sir de fotografii primit pe email infatisind o demonstratie islamista la Londra.
Am sa incep cu islamistii. Am ales pentru ilustratie una in care se vede un politist, pentru a fi clar ca nu e nici un trucaj si nici o demonstratie absconsa. E un miting organizat, aprobat si incadrat de politie. Afisul purtat de cel mascat cu fular zice asa: "Europa va plati. 9 septembrie al vostru se apropie!!" In restul fotografiilor gasim scrise pe cartoane urmatoarele lozinci: "Europa este cancerul, islamul e raspunsul!", "Libertatea sa se duca in iad!", "Pregatiti-va pentru adevaratul Holocaust", "Decapitati pe cei care insulta islamul". Felul in care fac englezii lucrurile e cu adevarat deosebit. Demonstratia asta insultatoare a fost aprobata in numele democratiei si a libertatii de exprimare. Cu un pic de efort, se poate intelege, chiar daca nu sintem de acord. Ce nu inteleg eu e al doilea lucru care mi-a amintit de drumurile romane: cum se face ca toti acesti oameni care incita la omor in piata publica nu au probleme cu vizele. Din perspectiva asta recentele luari de poztie pe tema posibilei emigratii romanesti si bulgare dupa 2007 imi par cu totul prostesti. Cu mult mai prostesti decit a folosi traiectoria unui om beat pentru a construi un drum.
Iar prin Anglia, prostie si islamism, trecind prin BBC, ajungem la Traian Ungureanu. Un condei formidabil si o minte stralucita.Dat afara de la BBC in urma interventiilor lui Adrian Nastase care nu ii mai suporta sarjele anti-PSD, Traian Ungureanu scrie astazi in Cotidianul. Intre timp a publicat doua carti remarcabile, "Razboiul timpurilor. Declin occidental si asediu islamic" si "Tehnica neputintei la romani". Marturisesc fara rezerve ca il consider de departe cel mai bun editorialist al momentului. Ce am citit insa luni in Cotidianul m-a lasat mut de uimire. Cererea lui de anchetare a trei "candidati la titlul de Prim Detractor", respectiv Voiculescu, Vadim si Mona Musca pare a fi scrisa de Dumitru Popescu "Dumnezeu", fost tartor de partid inainte de 89. Unii au fost de parere ca e o ironie. Eu am gasit in text suficiente fraze care dau limpede de inteles ca nu e nici o ironie. Iar in momentul in care Traian Ungureanu pune pe Mona Musca in rind cu Vadim si Voiculescu, incep sa ma intreb serios daca nu a luat-o razna. Fundamentalistii islamici sint cei care executa si pe cel care a furat un sac de portocale, si pe cel care a furat un milion, asta in numele unei justitii barbare, indiscriminatorii. Societatea civilizata pe care condeiul lui Ungureanu o apara cu talent si indirjire, a invatat sa faca diferenta. Insa nu asta m-a redus la mutenie temporara ci cu totul altceva. Acesta e al doilea editorial in care TU ii ia apararea, direct sau indirect, lui Liiceanu, ale carui umori pseudo-etice au ajuns respingatoare pentru mai putin de unul in urma faimoasei sale scrisori catre Mona. Traian Ungureanu apara de fapt dreptul la exces si emotie. Numai ca o face intr-o stare de amnezie suspecta.
Ce as incerca eu sa-i amintesc, in caz ca are memoria scurta, e ce a facut Mona Musca, asa informatoare vinovata cum era, pentru el si pentru colegii lui. Cred ca sint printre putinii care s-a apucat sa citeasca luarile de cuvint, declaratiile politice si initiativele Monei Musca in Camera Deputatilor, din 94 pina acum. Am vrut sa ma conving daca e cel mai mic lucru din care transpare ca Mona nu era ce voia sa para. Ei bine, ce m-a surprins e numarul mare de luari de cuvint si interpelari pe tema libertatii presei. Adresate guvernului Nastase chiar pe vremea cind acesta convingea BBC-ul sa-l dea afara pe Ungureanu, intr-o vreme in care pe nimeni din opozitia de atunci subiectul nu interesa prea mult. Spatiul nu-mi permite citate insa totul e pe site-ul web al Camerei Deputatilor, puteti verifica. Daca avem azi o presa care e libera sa scoata rahatul ascuns ani de zile la suprafata, asta i se datoreaza si Monei. Fara indirjirea ei in parlament, fara vocea ei in institutiile europene, Basescu n-ar fi facut, poate, din libertatea presei un deziderat absolut. Ori asta Traian Ungureanu uita. In timp ce nu uita, de pilda, ca cele doua carti citate anterior sint publicate la Humanitas, la domnul Liiceanu la editura. Ceea ce ma face sa cred ca Traian Ungureanu nu face decit sa culeaga scame de pe reverul moralistului de serviciu iesind la interval cu un articol care, in esenta, face pozitia lui Gabriel Liiceanu de-a dreptul eleganta si perfect justificabila.
Asta o fi calea englezeasca, pe care drumul domnului Ungureanu spre echilibru serpuieste ametitor inspre maximizarea unui profit iluzoriu. E, bineinteles, vorba de o ironie...

O noua scrisoare patriotica

Draga Zbu,

Cred ca deja te-am lamurit cum sta treaba cu oportunitatile de tot felul care in patria noastra binecuvintata tisnesc din monolitul partidelor precum izvoarele din munti si acum ar trebui sa ai o buna idee despre ce pierzi. Stiindu-te insa incapatinata si nu prea usor de convins si dorind aprig sa-ti demonstrez ca mai bine decit la noi nu e nicaieri in lume, astazi o sa-ti scriu despre modelul romanesc de justitie, unul dintre cele mai inovatoare de la Revolutia Franceza incoace. Vezi, la voi acolo aveti o multime de judecatori si procurori tineri carora le lipseste experienta vietii. De asta aveti probleme si eliberati criminalii inainte de termen, din greseala. Noi ii eliberam inainte sa-I arestam, asa ca posibilitatea erorii e exclusa. De asta ati ajuns sa bagati un fost ministru de externe in puscarie pentru un amarit de cadou. La noi, ca sa ajungi judecator, trebuie sa fi trecut mai intii prin toate mizeriile vietii. Zi si tu, cine poate aprecia mai bine dreptatea, un putzoi cu cas la gura ajuns in barou de pe bancile facultatii sau o batrina doamna care a fost informator la securitate? Evident ca batrina, ea a aflat deja ca adevarul nu e un concept abstract ci un instrument de catarat. Ea nu-si mai face iluzii, ca voi, si atunci nu are de ce sa fie deziluzionata. Ea e deja in nirvana iar de acolo de unde e imparte dreptatea fara remuscari. Ea a invatat ca Necuratul e un bun consultant de cariera si nu o ispita de care sa te feresti.

Apoi, mai aveti o problema cu aristocratia voastra anacronica pentru ca n-ati reusit sa le luati capul la toti asa cum au facut comunistii cu chiaburii nostri post-belici.
Cine intelege mai bine litera sfinta a Constitutiei, un aristocrat buimacit de stralucirea receptiilor din saloane sau un mos alunecos, uns cu toate alifiile care a ajuns in Curtea Constitutionala dupa ce a trait pe pielea lui experienta pupatului in cur a sefilor pe linie de partid citeva zeci de ani de zile? Evident ca mosul, el stie ca legea e facuta sa fie interpretata, nu respectata, asa cum vi se pare voua. Iar interpretarea e cea pe care vor s-o auda urechile celui care te-a pus acolo ca altfel te duci naibii si cinti prin metrou ca sa stringi bani sa-ti termini amarita de casa de vacanta cu trei etaje.
O astfel de experienta de viata asigura stabilitatea tarii, bezmeticii astia de la putere voiau sa schimbe presedintii camerelor, uitind traditia romaneasca potrivit careia odata cocotat nu te mai da nimeni jos, decit mort. Noroc ca la Curtea Constitutionala sint niste oameni chibzuiti care se gindesc la tara inainte sa se gindeasca la ei.

Nu in ultimul rind lucrurile sint putrede in Franta pentru ca justitiabilii vostri sint fara pata.
Cine poate judeca mai bine pe judecatori, un domn obosit de discursuri si rupt de realitatea dura a vietii, asa ca la voi, sau o tanti care a ajuns in Consiliul Superior al Magistraturii dupa ce a testat pe pielea ei ce inseamna sa obtii o casa mintind si incalcind legea, ca la noi? Desigur, tanti judecatoarea. Ea cunoaste slabiciunile sistemului si pe cele omenesti cu mult mai bine. Ea intelege ca nu e mare brinza daca incalci din cind in cind legea.

Zilele astea tara intreaga s-a cutremurat aflind de la Andreea Esca ca “la Paris se moare!”
Tinerii nostri ajung sa moara prin discotecile voastre pentru ca ani de zile ati practicat o justitie degenerata, rupta de adevarurile vietii. Nu are rost acum sa-mi spui ca cei care au tras erau albanezi si ca nu e tocmai sigur sa te duci prin discotecile din periferiile rau famate in plina noapte de revolte de strada. La noi tot sistemul judiciar a ajuns sa educe poporul incit atunci cind doua bande de tigani se incaiera cu topoare, pistoale si sabii, nu moare nimeni. Sigur, vedem la ProTv, la ora cinci, tot felul de grozavii, violuri si crime suprarealiste, insa vorba lui Iliescu, ca si in cazul marilor corupti, astea sint cazuri izolate, lipsite de importanta. In realitate sintem o tara sigura unde dreptatea e impartita de unul din cele mai avansate sisteme judiciare din lume.

E timpul sa o spunem raspicat: Nu noi trebuie sa ne integram in Europa ci e timpul ca Europa sa invete de la noi!

Te imbratisez integru.

Notre poule dans notre cour. O scrisoare patriotica si educativa.

Draga Zbu,

Mi-ai spus de multe ori ca in tara asta nu vrei sa te intorci, ca jegul pluteste in aer si minciuna germineaza in fiecare graunte de pamint. Ai spus cu jumatate de gura ca ti-e frica sa nu mori de la o raceala pentru ca un medic beat care s-a certat cu nevasta o sa decida sa-ti amputeze un picior in loc sa-ti dea o aspirina. Ca “tara tuturor posibilitatilor” e prea mult pentru tine, ca tu nu ne le vrei pe toate, iti ajung doar citeva cu conditia sa fii sigura pe ele. Si, la limita, nici nu te intereseaza posibilitatile, te-ai multumi cu realitatea in conditia in care ea ar fi previzibila.
Citesc de citeva luni presa si constat ca sint si lucruri pe care le pierzi. Uite, de pilda in tara asta e perfect explicabil ca un arhitect sa ajunga peste noapte unul din cei mai mari petrolisti si mai bogati oameni ai tarii. A strins omul din banii lui de meditatii citeva milioane de dolari si a devenit peste noapte patronul unei mari companii petroliere. A ajuns atit de important incit conduce, din umbra, guvernul. In tara asta e posibil ca un lider de sindicat sa controleze jumatate de presa si sa fie si mare petrolist. Imagineaza-ti tu in Franta ca, peste noapte, seful de sindicat de la SNCF ajunge proprietarul lui Le Figaro si al lui France 2. Iar in plus are si majoritatea actiunilor Total. Se poate?
In tara noastra nimic nu e mai natural ca un oier sa devina sef de partid, mare proprietar de club de fotbal si unul dintre cei mai bogati oameni din tara. Nimic mai natural ca fiscul sa-I puna sechestru pe avere pentru ca nu si-a platit ani de zile darile la stat iar justitia sa ridice sechestrul pentru niste motive obscure. Bietul Bernard Tapi, la ce-I foloseste ca nu e agramat si traieste in Franta? A facut el puscarie pentru o inginerie mult mai marunta desi era parlamentar si propritar de mare club? Ce fraier! Imagineaza-ti un crescator de giste din Toulouse ca ajunge in citiva ani proprietarul lui Olypique Marseille si ca il vezi in fiecare zi de citeva ori pe toate posturile de televiziune cerind destituirea sefului fiscului pentru ca acesta a indraznit sa-i ceara sa-si plateasca impozitele!.

E firesc ca noi, romanii, sa dispretuim Franta. Un popor plin de aere, care maninca brinza imputita si a ajuns atit de degenerat incit respecta legea. Mai nou citesc in presa noastra rinduri profunde, scrise de analisti cumplit de inteligenti, in care cainam Franta- in timp ce ne ridem in barba ca asa le trebuie- pe motiv de razmerite populare. Am ajuns brusc mai civilizati decit toata Europa si e cazul sa dam niste lectii. Arogantei lui Chiraq I se opune modelul profunzimii si moralitatii lui Tariceanu. Derapajelor lui Sarkozi – fraza cumpatata a lui Vadim. Vandalismelor din periferiile Parisului – jegul plin de neoane si calmul ciinilor vagabonzi din centrul Bucurestiului. La televizor aflam ca Franta e o tara preada haosului iar tonul pe care ni se vorbeste despre asta e atit de infricosator incit realizam ca loc mai bun in care sa traim fericiti decit Romania nu se afla sub soare. Ce conteaza ca dupa inundatii jumatate din podurile din tara s-au scurs in Marea Neagra? Ce conteaza ca singura autostrada pe care o avem a ajuns la un an de zile dupa reparatia capitala buna de poligon de testat tancuri? Ce tot ne bateti la cap cu povestea asta cu primul ministru care n-are cuvint si da telefon la Procurorul General ca la bunica acasa ca sa-I puna o pila arhitectului petrolist? Si de ce sa ne tot impiedicam atita in amanunte cum sint miliardele de dolari furate din buget in ultimii ani? Ai vazut ce grozavie e in Franta? Vai de mama lor!

Eu am sa ma intorc acolo pentru ca te iubesc. Dar sa stii ca am invatat din presa noastra ca tot in Romania e mai bine! Acum, ca a trecut si gripa aviara, putem sa ne pastem puii nostri naturali prin curtile noastre ecologice si sa ne bucuram ca nu mincam chimicale, asa ca voi. Nimic mai grozav decit sa-ti tii propriul pui in propria curte!

Brunetii grizonati si strategiile lor blonde

Una din surprizele minore cauzate de Basescu dupa preluarea jiltului Bunicutei a fost creeata de proportia de consilieri apartinind sexului “slab”. Romanul nostru, obisnuit cu echivalenta intre autoritate si securistii sau secretarii de partid recuperati de Iliescu dupa 89, a facut ochii mari iar presa s-a mirat in surdina. Devenita intre timp europeana, presa noastra draga si-a tinut comentariile in camerele redactiilor, de frica sa nu tipe concurenta ca in nu stiu ce redactie e o adunatura necivilizata de misogini. Insa toti s-au aplecat constincios asupra oricarui cuvint sursurat de “femeile presedintelui”, au studiat medical fiecare decolteu si felul in care piciorul intra in pantof, au rasfoit enciclopedii in cautarea erorilor cele mai nevinovate. Majoritatea au sfirsit prin a ramine lipiti de imaginea Elenei Udrea, ca niste muste lipite pe hirtie. O problema de neinteles a bintuit luni de zile mintile brunete ale analistilor nostri: Cum poate fi omul de baza al presedintelui o blonda care arata bine? Pentru multi situatia a devenit un fel de insulta la adresa natiunii, ca si cum fiecare s-ar fi gindit ca oricine poate face fata situatiei mai bine decit o femeie aratoasa.
Asa se face ca primul interviu al Elenei in care acesteia i-a scapat o prostie s-a transformat in criza nationala: “ Elena Udrea a bagat Norvegia in UE”. Daca e sa contabilizam idioteniile mult mai mari spuse de oamenii Bunicutei de-a lungul anilor, chestiunea apartenentei Norvegiei e cu totul minora; Numai ca in gura unui fost activist, gras ca o bute, brunet incaruntit in slujba “idealurilor” si care se exprima folosind colaje din cuvintarile de la congresul al noualea al PCR, orice prostie risca sa devina adevar profund.
Dupa citeva luni de ironii si bancuri cu blonde, cam pe vremea cind Basescu s-a decis sa nu tolereze adunatura de barosani petrolisti care incepusera sa manevreze dibaci manechinul Tariceanu, cind Sorin Rosca Stanescu si-a aratat dintii la Basescu iar acesta i-a tras un sut fara sa stea prea mult pe ginduri - cam pe atunci cind a inceput razboiul, cu alte cuvinte – strategii din spatele primului ministru au inceput sa gindeasca la un contra-atac nimicitor: Discreditarea oamenilor Marinarului. Din acel moment soarta Elenei Udrea a parut pecetluita. Povestea o stiti: Cocos, Golden Blitz, interviu, afaceri dubioase. Ca prin farmec o parte a presei a facut din subiectul Udrea unul mai important decit integrarea in UE, degringolada PSD-ului, gripa aviara si consecintele inundatiilor la un loc.
Nu stiu cit de blond e sotul doamnei Udrea incit sa-I treaca prin cap sa mituiasca un ziarist cu o sticla de bautura. Stiu insa ca daca fac o lista cu cei dovediti ca au furat in cirdasie cu oamenii politici din PSD sau cu securistii din PNL, familia Udrea ar putea figura (daca ceva e dovedit!) pe ultima pagina a unui teanc substantial de foi scrise marunt cu zeci si zeci de nume. De ce e Evenimentul Zilei cel care stirneste scandalul ramine un mister.
E evident insa ca scandalul e fabricat in intregime si e opera unui grup care urmareste sa-l slabeasca pe Basescu. Iar acest grup poate fi numai unul.
Din perspectiva asta, bruneta din mine a citit cu atentiei interviul doamnei Udrea din Jurnalul National si a ramas pe deplin convinsa ca blonda de la Cotroceni nu e o coafeza parasutata in politica de gusturile Marinarului cel Urit, asa cum vor sa ne faca sa credem strategii lui Tariceanu. Iar fraierii in toata povestea asta au fost cei care i-au vrut capul si asta pentru un motiv simplu: Odata plecata din biroul lui Basescu nimic nu o mai constringe sa spuna tot ce stie ci, vorba lui Vacaroiu, din contra.

Ion Iliescu

Nu cred sa fie forma mai dizgratioasa de a imbatri decit cea in care nu esti in stare sa te dai deoparte in fata celor tineri, sa-ti inchipui ca nimeni si nimic nu are egal cu experienta si puterea ta de judecata. Nu e lucru mai sinistru decit un batrinel bolnav de putere. Si nimic mai trist decit un mos care joaca comedia tineretii.
Zilele trecute ne-am fi putut spune ca un moment neasteptat de intelepciune a intrerupt agitatia de tinar activist si pasul adolestencin si nechibzuit cu care Ion Iliescu incearca inca sa ne convinga de vreun an de zile ca e singurul lider valabil al stingii romanesti. Pentru citeva clipe am fi putut spera ca zimbetul de cinema - ramas sinonim cu smecheria propagandistului de meserie si imprimat in mintea noastra ca o marca a barbarismului post-revolutionar - se va retrage de pe ecrane pentru a se odihni in cartile de istorie.
Aiurea! Dupa cum indignat s-a exprimat Bunicuta miercuri “nici prin gind nu-I trece sa demisioneze din PSD”. Ne intrebam pentru o clipa prin ce altceva sa-I fi trecut decit prin gind, prin prostata? Naivi, asta sintem. Un batrin care are in loc de singe cuvintele lui Trotki si-al lui Marx, in loc de inima un bust al lui Stalin si in loc de cap o biblioteca plina cu volume despre binefacerile colectivizarii, trebuie sa aiba o fiziologie diferita de a noastra, a muritorilor de rind. Asa incit prin capul lui nu trec ginduri si nu se interescteaza dubii; acolo e locul deciziilor de nezdruncinat si al convingerilor bazaltice. Intr-un asemenea cap nimic nu contempla ideea retragerii ci totul secreta, asemena unei igrasii de nevindecat, ranchiuni cumplite. Tot acolo se nasc, asemena unor mutanti, viclenii de budoar de Comitet Central, de felul povestii cu demisia, al carei singur rol pare sa fi fost testarea aliatilor si pastrarea Bunicutei in centrul atentiei. Asta era luni.
Marti aflam cam din toata presa ca Iliescu lucreaza la o scrisoare. Nu una de demisie ci una care incepe cu “Draga Prostanacule,”. Dupa cum ne dezvaluie Evenimentul “sursele citate ne-au spus ca scrisoarea, pe care Iliescu nu a definitivat-o inca, este de „o duritate fara precedent” la adresa lui Geoana, Rus si alti lideri ai PSD, despre care senatorul pesedist crede ca l-au tradat la Congresul din aprilie, iar acum duc partidul in jos.”
Dupa care miercuri Bunicuta in persoana declara ca nu lucreaza la nici o scrisoare. “Informatiile privind o posibila demisie din PSD sunt, de fapt, simple fabulatii menite sa creeze stiri si sa tulbure linistea publica"
Mai probabil e ca Iliescu a trecut la planul B din moment ce nimeni n-a basculat de partea lui iar plutonul de contrarevolutionari e compus doar din sergentul Iorgovan si gornistul Stanoiu.
Nu mi-e drag Geoana, a carui educatie de fiu de securist cu grade respira in fiecare gest gomos si se furiseaza in fiecare fraza pustiita de inteles dar latrata ferm ca pe vremea cind puteai sa spui orice imbecilitate cu conditia sa o spui ca un utecist dirz si neinfricat. E de prisos sa spun ca nu-mi place Adrian Nastase ale carui aere de intelectual prefabricat sint din ce in ce mai des tradate de iesire de toapa de mahala. Insa Ion Iliescu cred ca depaseste orice limita a bunului simt prin incrincenarea insuportabila cu care se agata de putere. Copii care in 1990 invatau sa scrie - pe vremea cind Iliescu asmutea minerii pe noi - au ajuns astazi tineri absolventi. Au supravietuit unui deceniu jumatate oligarhiei de jumulitori de partid si urmeaza ani buni de uragane, epidemii, islamism si modializare. Ar avea macar dreptul la acest minim confort: Macar copii lor sa nu-l mai vada pe activistul Iliescu rastindu-se proletar la oricine vrea sa fie mai sef decit el.
Intre timp scrisoarea a fost publicata . Si atita am vorbit despre ea de parca ar fi manifestul fondator al unei ideologii nemaiauzite. Cind, in realitate, nu e decit manevra unui batrin activist al carui singur scop e de a ramine pe veci in centrul atentiei.

Nicolae Vacaroiu

Parlamentul nostru, inainte de a fi curat, ar trebui sa inceapa prin a fi decent. Toata harmalaia asta despre coruptie, unde hotii striga cel mai tare “prindeti hotul”, a facut un popor intreg sa treaca cu vederea atit biografiile sinistre ale unor parlamentari cit si felul in care acestea si-au pus iremediabil asupra structurii lor mentale. Daca veti spune ca felul lemnos si agramat de exprimare al alesilor nostri nu e ce ne doare cel mai tare va voi raspunde ca va inselati. Ne doare cumplit. Cum v-ati asteptat ca o adunatura de oameni care nu e capabila sa lege doua cuvinte in mod coerent sa fie in stare sa redacteze legi aplicabile? Cum v-ati asteptat ca un om din al carui discurs de cinci minute nu intelege nimeni nimic, sa sustina de la tribuna un amendament care sa reprezinte interesele celor ce l-au ales? Cind multi dintre parlamentarii nostri vorbesc mai stilcit si mai incoerent decit un tractorist cu patru clase mort de beat ar trebui sa avem in primul rind dubii ca legile pe care le voteaza au vreun sens, asta inainte de a incepe cea mai mica discutie despre moralitate.

Sa incepem prin a servi un distilat de Nicolae Vacaroiu, al doilea om din stat, parerea mea.
Nea Nicu intra in 1969 ca economist stagiar in Comitetul de Stat al Planificarii. 20 de ani urca treapta cu treapta esaloanele acestui templu al economiei comuniste, pentru ca 1989 sa-l prinda ditamai directorul unei directii de sinteza in CSP. De la 26 de ani pina la 46 de ani, anii de formare intelectuala, nea Nicu n-a facut decit un singur lucru: sa planifice ce produceam si consumam noi. CSP-ul asta era instrumentul ultim de control al economiei Romaniei socialiste. Prin el a aplicat Ceausescu politica lui dementa de industrializare, prin el s-a trimis mincarea la export si tot el raporta performante ametitoare in timp ce prin Alimentari se mai gaseau doar tacimuri de pui iar noi, ca sa prindem un pachet cu unt, stateam de la miezul noptii la coada. Nu Securitatea a adus foamea si frigul ci CSP-ul lui Vacaroiu.
Datorita exceptionalelor performante in 20 de ani de munca nea Nicu e promovat din 90 pina in 92 prin tot felul de functii importante in Ministerul Economiei si Finantelor. Iar din 92 se trezeste – vorba vine – prim ministru al Romaniei. Restul istoriei e cunoscut, nea Nicu e in acest moment al doilea om in stat, presedintele Senatului. Despre misterele Bancii Religiilor si ale FNI vom afla, poate, dupa ce nu va mai fi. Pina atunci citeva mostre din gindirea acestui mare om de stat:
Nicu Vizionarul: (noembrie 2003) “Traian Basescu a fost si va ramane doar un marinar", iar "PD-ul e o barca pe o baltoaca"”
Nicu Lucidul: (februarie 1999) “potrivit unor date certe pe care la detin, dezastrul economic inregistrat de tara noastra dupa 1996 se datoreaza unor jocuri mondiale de interese care au ca victima sigura Romania, cu complicitatea tacita a coalitiei de guvernamant" (o analiza ulterioara a unor profesori de economie americani a scos la iveala ca raportarile de crestere economica intre 94-96 erau masluite pentru ca se producea inutil pe stoc, ca pe vremea gloriosului CSP)
Nicu Lingvistul (ianuarie 2004): “Dupa parerea mea, are o audienta foarte mare emisiunile astea la adresa Guvernului.”
Nicu Strategul: (27 martie 2004) “Problema care se pune e ca gruparea lui Comanescu e mai mare decât a lui Mitaru si daca cream acuma, indiferent ce am pune acolo, decât sa mergem cu un baiat tânar, eventual, sa gasim o formula din asta si sa relansam, alta formula nu ai acuma înainte de alegeri si începe lupta între ei si pierdem chiar tot.”
Nu ar ajunge citeva ziare pentru o lista de citate relevante pentru felul de gindire al lui Nicolae Vacaroiu care conduce, inca, Senatul Romaniei, alternind glume nesarate cu povete incoerente, transformind legile intr-o uriasa supa de potroace pentru ipotetica trezire la realitate a domniei sale. Pare’ea lui!

Independenta si convingeri

In urma cu citiva ani, pe vremea telenovelei romantice in care Constantinescu juca rolul presedintelui, oameni pe care-I cunosc destul de bine, jurnalisti deveniti intre timp celebri, publicau in foile lor o serie de atacuri stupide la adresa celui numit cu afectiune “Tapul”. Stupide prin subiectele absolut derizorii si prin faptul ca jumatate din ele erau zvonuri neverificate.
Cunoscind-le convingerile anti-pedeseriste i-am intrebat ce le veni sa-si faca tinta piept numarul unu din Constantinescu, la numai citeva luni dupa euforia alegerilor din 96.
Raspunsul lor a fost naucitor: “Trebuie sa dam in toti ca sa nu zica lumea ca ne-am pierdut independenta”. Scrisul lor nu se subordona asadar propriilor convingeri ci propriului orgoliu: a pastra o imagine despre tine in ochii cititorilor e mai important decit ideile sau principiile pe care le sustii.

Un lucru asemanator se petrece si cu alti “ciini de paza” ai obiectivitatii, exemplul cel mai la indemina fiind Cristian Tudor Popescu. Mai mult, in cazul CTP mimarea impartialitatii e o forma de a masca o profunda dependenta de interesele unor personaje obscure. Marturisesc ca ma mira nu existenta acestui fel de jurnalism ci rolul de model unic pe care il joaca. La noi nu poti ajunge “popular” decit impartind scatoalce in stinga si in dreapta, uneori chiar impotriva convingerilor tale intime. Iar “popular” inseamna mai bine platit, audienta mai mare la televiziuni, inseamna in ultima instanta putere. (Brucan, Tuca, Cristoiu, CTP sint doar citiva dintr-o lista lunga a popularilor de profesie)

Pe linga orgoliu si mercantilism, infantilitatea democratiei romanesti joaca si ea un rol: E prea aproape vremea cind toate ziarele il laudau pe Ceausescu pentru ca oamenii sa nu fie suspiciosi fata de orice forma de jurnalism partinic. Asta pe de o parte. Pe de alta, partidele noastre nu au ideologii; e evident si pentru nea Ion, nu numai pentru Plesu, ca intr-un partid romanesc intri ca sa prinzi “ceva”. Rezultatul e ca a sustine un partid inseamna inevitabil a sustine un grup de interese anume si nici intr-un caz un ansamblu de idei si convingeri. Ce altceva poti sa crezi, cind la 15 ani dupa revolutie democratii devin din social-democrati popular-conservatori, umanistii (ce naiba o mai fi insemnind si asta) devin liberali, nationalistii din PRM se transforma in liderii Europei unite iar fostii comunisti din PSD, in frunte cu Bunicuta, devin mai capitalisti decit Berlusconi?

Pe scurt, in Romania lui 2005 risti sa te descalifici daca ai convingeri si ti le sustii. Adevaratul jurnalist popular trebuie sa fie critic cu oricine si cu orice pret, altfel risca sa-si piarda “valoarea de piata”. Presa a devenit un partid in sine, in competitie cu clasa politica. Asta ar fi poate exceptional daca nu s-ar ascunde aici doua adevaruri prea mult timp ocultate: In primul rind, jurnalisti si proprietari de trusturi de presa se servesc, la gramada, de mascarada independentei pentru teriene interese economice. In al doilea rind, obiectivitatea asta agresiva e de fapt goala pe dinauntru din moment ce, dincolo de critica, majoritatea cavalerilor dreptatii ce impung cu condeiul lor Puterea nu propun nici o alternativa. (cu exceptia demisiei imediate a celui criticat)

Probabil primul semn de sanatate a vietii politice romanesti va fi aparitia veritabilului jurnalism partinic, cel care apara ideologii si nu grupuri economice sau lideri de partid.

Reforma PSD

In primul rind simt nevoie sa justific un asemenea titlu auster si stupid: Cu PSD nu-I de glumit. Subiectul e de asemenea importanta incit orice ironie sau alaturare interpretabila de cuvinte ar deveni automat o crima.

Din 89 incoace istoria noastra a devenit o aglomerare mincinoasa de “re”-uri. Am inceput cu o re-volutie in care singurii care s-au trezit evouluati au fost securistii si profitorii din spatele Bunicutei, am continuat cu re-structurarea, fel academic de-a numi devalizarea intreprinderilor de stat si, de ani buni, ne re-formam cu asemenea eficienta incit in anul 2005 personaje din anturajul lui Ceausescu sint ditamai senatori, deputati si magistrati desavirsiti.

In 2005 re-cevaurile au ajuns si la PSD, dind dureri de cap unui Geoana care – daca e sa ne luam dupa afirmatiile propriilor colegi – nu prea ar avea ce sa-l doara. In curind o sa aniversam anul de cind PSD remaiaza la ciorapul rupt in care membrii lui de vaza si-au pitit averile nejustificabile. Cu rezultate jalnice.

Mai nou strategia s-a re-rorientat: Cum se pare ca Monicai si Marinarului le-a reusit pina la urma curatarea parchetului iar CSM-ul nu se mai poate ascunde dupa deget, vajnicii pesedisti se dau victime politice.

L-am vazut pe TVR1 pe fostul ministrul Dancu indignindu-se zgomotos din cauza de Marinar care murdareste reputatia PSD. Ca asa jignire nu s-a mai pomenit in istorie: un presedinte sa acuze PSD ca lupta impotriva aderarii din 2007. Dancu, si toti cei de fata au uitat insa sa explice ceva: Pentru a-si pastra fotoliile, Nastase si Vacaroiu au mers pina la a se plinge socialistilor europeni ca in Romania e pericol de dictatura si ca schimbarea lor ar fi o tragedie ireversibila. Iar socialistii in cauza s-au repezit sa dea declaratii publice in care se aratau ingrijorati nevoie mare de excesele lui Basescu. Dancu nu numai ca nu avea dreptate, era de-a dreptul respingator in amestecul de inundatii, popor asuprit, partid jignit si pesedisti eroici cu care arunca in stinga si-n dreapta. Mai ales in dreapta. Era de-a dreptul ridicol incercind sa ne explice ca daca intram in Europa e din cauza PSD.

Intre timp in Cotidianul iese la suprafata povestea reciclarii la batrinete a Rodicai Stanoiu, care ministru fiind s-a facut magistrat desi nu era. Pentru niste zeci de milioane in plus la pensie. In Romania libera de ieri admiram o lista de pesedei cercetati la PNA, iar glumitele lui Nastase pe la diverse televiziuni sint din ce in ce mai stupide de cind e clar ca e in capul listei.
Sub inteleapta conducere a lui Vacaroiu, Senatul isi propune un buget astronomic pentru dotari de lux, la numai o saptamina dupa ce pesedeii din subordine au adus sinistrati fictivi in sedinta parlamentului pentru o partida de revolta populara.

In haosul asta jalnic in care Geoana prezideaza gomos o adunare de felul “scapa cine poate” aproape ca nu mai observam umorul bizar al situatiei: Principalul reformator al PSD e Basescu. In fond ce ar putea Geoana sa-si doreasca mai mult decit un Nastase cu o condamnare, scos din circuit definitiv? Ce algocalmin i-ar fi mai de folos decit un Iliescu slabit de duhoarea degajata de dezgroparea averilor celor din jurul lui? Ce vis erotic mai voluptos ar putea avea senzualul Alin Teodorescu dupa cosmarurile zilnice pe care le are de un an incoace pe motiv ca a intrat in PSD in cel mai prost moment cu putinta?

Maidanezii

Mi-as fi dorit sa ma priveasca de pe ecran un presedinte frumos, al carui zimbet fin si privire profunda sa ma farmece. Mi-as fi dorit un presedinte educat in universitatile europei si cizelat in saloanele diplomatice. As fi fost fericit sa avem un presedinte care sa exercite autoritatea cu discretie. Nu in ultimul rind, tinjesc dupa un sef de stat al carui ris sa nu-mi mai dea fiori.
Nu fac parte dintre cei care cred ca Marinarul e cel mai stralucit lider politic pe care l-ar merita Romania. Faptul ca arata si se imbraca ca un instalator venit sa-mi desfunde chiuveta ma stinjeneste; Ratoielile lui fruste pe teme de politica internationala ma irita. Felul in care isi impune deciziile in propriul partid ma jeneaza. Iar hahaielile lui, uneori complet inoportune, ma enerveaza de-a dreptul. Cred insa ca e cel mai bun dintre liderii posibili in momentul de fata si ma risc chiar sa spun ca e o mina pe care Providenta ne-o intinde. Daca lasam aparentele deoparte si sintem cinstiti, macar cu noi insine, vom recunoaste ca daca ceva s-a schimbat si se schimba in tara asta e doar pentru ca a vrut-o Basescu. Si nu cred ca e vorba de putin, doar memoria noastra e scurta si asteptarile nerealiste: Avem un ministru al justitiei care vine din societatea civila si a reusit sa bage spaima in dinozaurii comunisti care au infestat ministerul. Procurorii se schimba si in locul lor vin oameni tineri. Datoriile la buget se incaseaza draconic, cum e firesc. La TVR – apropos, de citeva saptamini postul national face o concurenta teribila butaforiei stupide de pe ProTV si Antena 1 – avem un director tinar si apolitic. Din ministerul de interne au zburat zeci de generali dubiosi. Si lista poate continua pe multe rinduri. Schimbarea a inceput si vor mai trece ani pina o vom simti in fiecare colt de tara. Insa pentru ceva mai mult de 6 luni nu e putin deloc.

De aceea felul in care e criticat Basescu ma umple de lehamite.
Exista in clasa politica si mai ales in presa romaneasca un grup important de destepti cu “simt critic” care de citeva luni de zile incearca sa transforme defectele Marinarului in catastrofe care ne vor duce la pieire. Purtatorul de stindard e CTP care a reluat turul televiziunilor tocind intelectualist si ironic precum o halba cu otet orice face si spune presedintele. Aceasta haita - turbata de orgoliul personal - latra zgomotos si musca mina care I se intinde. Degeaba a incercat Marinarul sa-l ia in seama pe uriasul presedinte al Clubului Roman de Presa, rezultatul nu a fost decit un nou puseu de nebunie. Mai nou si-au facut din Tariceanu – un politician ajuns masura ridicolului exact prin “calitatile” pe care nu le are Basescu – un fel de “victima a rautatii prezidentiale”, care trebuie salvata cu orice pret de la anihilarea politica. Intre aceiasi oameni subtiri care-si dau viata pentru tara de zece ori pe minut si de sapte ori in fiecare propozitie, miriie fin pudelul alb si obez numit Bombonel, o javra tantosa pe nume Vadim si un pechinez plin de maniere dar calcat in picioare de toti care raspunde la numele de Geoana.

Asa se face ca de citeva zile in Parlament se desfasoara un circ inimaginabil. Cu o tara sub ape si o barja plina de legi care trebuie votate urgent, parlamentarii nostri discuta motiuni cu titluri de nuvele de Urmuz si aduc de prin tara oameni sarmani cu autobuzele sa asiste la propriile lor crize de dementa. Si uitam prea repede ca Marinarul a vrut anticipate inca din aprilie tocmai pentru a evita un astfel de blocaj. Uitam prea repede cit de feroce a atacat subiectul, luni de zile, CTP-ul, sustinind ca anticipatele ar fi un atac mortal la democratie. Uitam surprinzator de repede baletul ridicol al demisiilor lui Tariceanu care ne-a adus in cele din urma intr-un impas parlamentar desavirsit care risca sa puna in pericol si integrarea si inceputul de reforma.

Basescu e urit, neinstruit, vorbeste din topor si are apucaturi dictatoriale. Insa l-as alege de inca o mie de ori daca e sa ma uit la maidanezii cu pretentii care raspindesc turbarea in Romania; la discursurile lor populiste sub care nu ghicesc decit orgoliu si frica de a-si pierde banii si influenta; sau la glumele lor stupide si zimbetele lor tembele, menite sa treaca drept ironie fina. Iar inainte de-al alege din nou de o mie de ori as chema, de fiecare data, hingherii.

Ultimul Ministru

Eu nu inteleg ce fel de om de afaceri a fost Tariceanu pina sa fi ajuns printr-o conjunctura in locul de unde acum nu mai vrea sa plece cu nici un chip. Daca si-ar fi condus afacerile cu acelasi pragmatism cu care conduce guvernul si PNL-ul, ar fi fost cel mult mindrul proprietar al unei tarabe in piata, nicidecum un om cu o avere de citeva milioane de euro.
Nu inteleg ce fel de prim ministru se poate razgindi de trei ori intr-o saptamina in privinta demisiei sale, de fiecare data foarte categoric. Intr-o tara normala un astfel de om ar fi ajuns etalonul dispretului.

Nu pricep ce fel de politician poate fi cel care invoca fraze biblice in conferinta de presa in care se razgindeste pentru ultima oara pe motiv ca tara e la ananghie si are nevoie de el, pentru ca apoi, timp de doua luni, sa se agite mediatic si inutil prin curtile unor tarani, ca o gaina fara cap, in timp ce ultimul loc neinundat in tara asta pare sa fi ramas doar Ceahlaul iar dezastrul e in mod evident cu mult mai mare decit atunci cind ne cerea Tariceanu sa ridicam piatra si sa lovim. Un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi ferit de asemenea trufie.

Nu inteleg ce fel de mototol e asta, cu care joaca Bombonel si unchesu Vacaroiu alba neagra in parlament de am ajuns de risul curcilor.
Nu-mi dau seama cit de prost trebuie sa fie un om incit sa ajunga sa lupte impotriva singurului sau aliat, si, mai mult, sa-si faca din asta telul unic in viata.

Am sperat ca toate aceste nelamuriri sa-mi fie limpezite de domnul Tariceanu in interviul lui maraton de pe TVR1. In loc de asta am ascultat halucinat tonul iritat si continutul vid al replicilor unui om pentru care singurul rost in viata pare sa fi ramas sa demonstreze ca el si nu Basescu e cel mai tare din parcare. Un individ de o mediocritate sinistra si un orgoliu care risca ne ucida pe toti.

Un singur lucru inteleg: Ca inafara de vanitate, nimic nu e prim, nici in functia si nici in viata domnului Tariceanu. Ultimul Ministru, cel mai nociv dintre toti, ar fi trebuit sa-I fie numele.

Un popor de ziaristi

Raspindacii PSD, de cind li s-au taiat microfoanele si spatiul de ziar, s-au refugiat tristi pe internet. Sau cel putin asta credeam pina astazi. Majoritatea publicatiilor care apar si in format electronic permit cititorilor sa scrie comentarii care apar, de regula imediat, undeva sub articolul in cauza. Cum - dintr-un motiv care cel mai probabil tine si de exploziile solare si de maciucile impartite de Basescu prin capurile pesediste din presa - de o vreme ziaristii nostri au inceput sa scrie relativ coerent si ca atare, cel mai des, total neinteresant, m-am apucat sa citesc ce scriu cititorii. Ei bine, e un delir absolut. In Gandul, de pilda, e un articol in numarul de joi in care autoarea argumenteaza, nu fara inteligenta si ironie, de ce trebuie schimbati Nastase si Vacaroiu. Mai jos, un individ care semneaza “Cineva” glasuieste: “Dacã ai avea creier ceva mai mult decât o maimutã, ai blama, în primul rând, batjocorirea Constitutiei de cei care acum, în pofida votului popular au furat puterea prin amenintãri si santaj” Un domn, foarte serios, care a primit probabil un transplant de creier de la CTP, se alatura protestului: “Iata cum gratie nevoii de scris a unor gazetari inca un mecanism democratic este luat in deridere. De ce? Ca sa o facem pe desteptii si sa ridiculizam pe cei care nu sunt la putere”
Mesaj care stirneste reactia de revolta a altuia: “Mah limbric paralitic, nu-ti place articolul? 
Nu e injurat Basescu in el?” Urmeaza replica data de alti sustinatori ai lui Basescu si incepe un sir de invective aruncate in toate directiile, unele atit de reusite incit nu le reproducem pentru a nu crea un complex colegului Ivanciuc.

In Evenimentul Zilei, la un articol despre imbecilitatea tatalui degenerat al Constitutiei, Iorgovan, un cititor gaseste de cuviinta sa scrie despre oribilul personaj: “Specialistul cunoaste mai bine scopurile urmarite de impostorii politici.De aceea se opune cu riscul de a fi exclus.Oricum un om de competenta lui isi gaseste bine locul intr-un partid mai serios.”

Practic, toate ziarele noastre publicate pe internet sint pline de comentarii aiuritoare si paruieli intre cititori. Veti spune, bine, si ce-I cu asta? Recunosc ca o combinatie letala intre aparenta trezire la realitate a ziaristilor nostri, lipsa mea de inspiratie si o vaga plictiseala de a scrie la nesfirsit despre aceleasi lucruri m-au condus la acest subiect. Putin conteaza. Finalmente, fara voia mea, am ajuns la un subiect care doare. Ne amagim de multi ani ca sintem un fel de victime ale coalitiei securisto-comuniste care a luat puterea in 89. Spunerea “Orice popor are conducatorii pe care si-I merita” a devenit pe parcursul anilor o forma de injuratura abstracta mai mult decit o realitate asumata. Ce e insa surprinzator cind citesti comentariile cititorilor pe internet e nivelul urias de frustrare, prostie, nesimtire si dorinta de a fi luat in seama cu orice pret care razbate din marea lor majoritate. In toate statisticile posibile cei care au acces la internet si il folosesc sint in majoritate oameni tineri, educati, cu ocupatii “intelectuale”. Un fel de elita, cei care vor deveni formatorii de opinie de miine. E prima oara cind putem privi in fata elita asta si, daca la aberatiile veninoase ale lui CTP sau la avortonii gramaticali ai lui Cristoiu putem ride, in cazul asta ne apuca groaza. Dincolo de faptul ca jumatate dintre ei sint agramati, vidul de idei si ratiune care se casca in mesajele lor te ingheata, pur si simplu. Ma duc sa ma incalzesc citind analizele lui Nastase din Jurnalul National, de el macar sint sigur ca nu reprezinta “Romania de miine”.

Greutatea pirtzului de castor

Cit cintareste un pirt de castor? Stiti? Dar ce i-a spus Gutza de la formatia Iubireailucrurmare gutzei lui cind a luat-o de nevasta? Iata tot atitea cunostiinte vitale pentru lobotomizatii care scriu scenariul concursurilor TV din dupa-amiezele plictisite ale gospodinelor ascunse in fiecare roman. Femeia simpla din mine - mai e si una rafinata dar ea nu scrie la ziar – a urmarit hipnotizata zilele astea citeva concursuri din cele care ne fac viata frumoasa dupa stirile cu spintecati, spinzurati si violatori de la ora cinci.
Atit de fascinant e cretinismul intrebarilor incit n-am mai apucat sa ma dezlipesc de ecran sa notez ce aiureli intreba moderatorul cu un aer savant spre excitarea totala a unor adolescenti cu virsta mintala tinzind spre perioada gingurerilii in fata suzetei.
Imi amintesc doar una care m-a extaziat de-a dreptul: daca ciobanul din Miorita a chemat in ajutor jandarmii cind s-a simtit amenintat. Nu, raspunde ezitant, dupa citeva clipe de gindire, o blonda care demonstrase inainte ca stie cind s-a impacat Monica Anghel cu nu stiu ce celebritate obscura dupa ce se certasera cu doar doua zile inainte de emisiune. Concentrarea ce se citea pe fata concurentei te-ar fi facut sa crezi ca a intrebat-o cineva daca e adevarat sau nu ca radical din 2,564,812 e 1601,5.
Dupa ce unul din candidati reuseste sa-si umileasca competitia si sa cistige prin cunostintele-I vaste premiul cel mare, vin stirile. Ocazie cu care tanti Esca, profesoara Stie Tot, se oripileaza de forma in fata raspunsurilor abracadabrantesti ale ultimilor candidati la o diploma de bacalaureat. Uitind ca atita vreme cit esti emblema unei televiziuni pentru care pastrarea audientei e un scop ce depaseste orice criteriu de bun simt, ai fara indoiala o parte din vina la intretinerea starii de incultura cronica ce ameninta sa transforme Romania de miine intr-o tara de primitivi.
Dupa asta, tot la stiri, vedem tot felul de guvernanti blonzi la cap care-si dau cu parerea despre taxe. De cind a bagat Marinarul spaima in PNL si Popescu de la finante a fost matrasit pe motive de vamesi deranjati, ai impresia ca toti cei de-acolo si-au dat doctoratul in economie. Stai si te scarpini nedumerit in cap, ba creste, ba scade, ba sta pe loc, dupa cum nu stiu ce minte de gestionar care se inchipuie mare economist a calculat in pauza dintre doua beri.
Descumpanit, pui mina pe un ziar sa vezi ce zic analistii nostri. Care, in mare majoritate, se dovedesc tot gestionari de aprozar al caror singur ghinion e ca n-au pus mina pe vreo functie politica. Bombonel s-a facut si el analist in ziarul lui Voiculescu si da o replica acida unui necalificat: “De curand, un fost comentator de fotbal, devenit editorialist la un ziar guvernamental, observa in mod independent: "… un PSD mai mic, dar mai curat va fi o sansa in plus pentru clasa politica romaneasca". Cata grija parinteasca! Cata generozitate intelectuala!”
Nu prea inteleg de ce se indigneaza Adrian din moment ce el e unul din simbolurile epocii in care functia te face priceput la orice. Dupa cum nu inteleg fermitatea de gospodina ranita in amorul propriu pe care o afisa Tariceanu cind dirija basculantele pe santierul podului de la Buzau. Si, daca stau bine sa ma gindesc, am ajuns sa nu mai inteleg mare lucru decit ca am ajuns o tara in care daca stim cine-I amanta lui Mutu devenim brusc experti in politici fiscale, de mediu si securitate.

Dar ne-am abatut de la subiect: cit cintareste un pirt de castor? Daca stiti e vremea sa intrati in politica. Eu nu pot decit sa-mi raspund: probabil mai mult decit mintea a zece parlamentari. Moment in care Bunicuta, moderatorul emisiunii “Vorbesti prostii si cistigi”, ma elimina din joc.

Bate-un vint de nebunie.

Valul de nebunie care cuprinde in ultima vreme tara a mai avut, zilele astea, doua consecinte: In primul rind, din indepartata Insula a Dreptatii unde locuieste demn Cristian Tudor Popescu si soborul lui de prea cinstiti, a adus la tarm, pentru plebea lipsita de simt moral, o sticla. Inauntru, decizia de o covirsitoare importanta a Consiliului de Onoare al Clubului Roman de Presa: Evenimentul Zilei e exclus din CRP. Despre onorabilitatea acestui consiliu am mai scris. E suficient sa reamintim ca din el fac parte Mihai Tatulici (va amintiti de Caritas?), Horia Alexandrescu si Sorin Rosca Stanescu. Ziaristi ghidati mai degraba de codul stomatologic decit de cel deontologic. Ce de-a dreptul hilar si scirbos in acelasi timp – numai domnii in cauza pot provoca asemenea combinatii rafinate – e felul in care onorabilii sint preocupati exclusiv de propria onoare. Motivul excluderii ar fi injuriile imaginare la adresa CRP. In acelasi timp nici o decizie vis a vis de Rosca Stanescu si articolele din Ziua, nici o vorba despre banii de campanie electorala ghidonati de Nastase catre anume publicatii, nici o dezbatere despre lipsa de standarde in stiri, nici o mirare despre delirurile de la diverse televiziuni. Propunem asadar o modificare a titulaturii gastii in cauza, menica sa aduca numele in acord cu realitatea: Codoasele Romane de Presa.

A doua consecinta a valului de nebunie e ca a agitat doua cadavre politice care pareau ingropate definitiv pe fundul marii. Acest Gica Petrescu al politicii romanesti, Iliescu, iritat la culme ca partidul a incaput pe mina unor impotenti, l-a luat de git, atita cit a putut, pe Petre Roman si si-a relansat o carte despre revolutie. Ocazie buna de a emite critici constructive, tovarasesti, la adresa lui Geoana: “La tilharii ati stiut sa fiti solidari, cind m-ati schimbat”. Presa noastra centrala fiind prea ocupata cu chestiunile de onoare proprie a trecut neglijent peste aceasta afirmatie senzationala. Reparam noi eroarea: Iliescu crede ca schimbarea lui din fruntea partidului e o tilharie. Oare ce si-o fi zis in sinea lui jalnicul Petrica, pe care Iliescu l-a matrasit folosind hoardele de mineri? Probabil ca si-a amintit cu placere, din moment ce acum a acceptat sa pozeze in decor istoric la re-lansarea Bunicutei Combative.
In orice caz, sa-I vedem din nou impreuna, solidari pentru “salvarea idealurilor stingii romanesti”, ne aminteste de filmele horor cu zombie, acele cadavre re-insufletite temporar in scopuri mirsave. Ne trece un fior, chiar in timp ce ridem de ridicolul absolut al scenariului.
Dupa ce a miriit la Geoana, Iliescu a dat masura vigorii sale politice infierind, ca un adevarat secretar de partid, mirsaviile fara de numar ale actualei puteri. De pilda, motiv de enervare si de strigat “e o minciuna sfruntata!” e dorinta lui Basescu de a schimba presedintii celor doua camere. Asta ar fi “spirit de intoleranta”. Dupa informatiile Bunicutei e un standard mondial acceptat ca in parlament treburile sa fie conduse de oameni care saboteaza constant si inversunat guvernul si presedintele. A dori schimbarea lor e un fel de magarie care ne descalifica pe plan mondial, o masura a rautatii fara margini a Marinarului.

Mesajul e simplu si tulburator de apropiat de cel al lui Cristian Tudor Popescu: Ce ma afecteaza pe mine e rau si trebuie pedepsit. Ce va afecteaza pe voi e bine si mi se rupe. Esenta ultima a primitivismului celor ce ne-au condus pina in 2004.

Barbat de stat printre ruinuri

Ploile nesfirsite care matura podurile la pamint precum partizanii in fata unui inamic imaginar vor fi dus pe multi cu mintea la un razboi. Pac si strategii de imagine ai primului ministru, sa ni-l infatiseze ca un general dirz. Altii, batuti in cap de picaturi de ploaie cit nucile, orbecaind in intuneric in plina zi, se vor fi gindit la sfirsitul lumii. Hop si Tariceanu care ne tine o predica biblica de am plins precum ploile cind am aflat ca renunta crestineste la ce-I era mai drag, demisia.
Basescu - poate nu cel mai inspirat dar cel mai probabil de buna credinta, stiind cum merg treburile cu muncitorii in tara asta unde daca nu stai pe santier sa tipi ce se poate face intr-o luna se face in zece si ajunge sa coste dublu – se apuca sa viziteze zilnic podul de la Maracineni. Iata ca apare si Tariceanu al carui bagaj enorm de cunostiinte include si arta construirii podului intr-un grad suficient de avansat ca sa dea indicatii ce basculante si unde trebuie. Luat in balon de unii se bosumfla doua saptamini mai tirziu si ironizeaza cu finete liberala pe Marinar, sustinind exact pe dos, ca nu e treaba lui.
Apoi Omul de Stat se apuca sa remaieze ciorapul plin de gauri prin care face Guvernul cu ochiul, apetisant, Europei. Ploua apocaliptic in Moldova, e prea mult insa ca cineva sa mai dea vreo importanta imaginilor cu romani in apa pina la briu sau cu porci innecati. Tariceanu uita cu desavirsire ca nu s-a auto-remaniat cu o luna in urma pe motiv de salvat tara de la dezastru si pleaca discret in concediu. Pentru popor, satul de racnetele disperate ale lui Tanase de la PROTV devine mai interesanta povestea lui Stanescu cel fara de pata care-l ameninta pe presedinte. Sau a stenogramelor PSD. Toata lumea discuta acum ca nu sint dovezi in timp ce dealurile o iau la vale, casele se prabusesc si podurile se arunca insetate in valuri.

In jurul nostru, numai ruine: Combinate parasite, SMA-uri vandalizate, blocuri strimbe si murdare, temple neterminate. Astea toate de pe vremea Regretatului. Poduri cazute, mlastini, sate rase de pe fata pamintului si drumuri desfundate peste care s-au prabusit muntii. Acestea din urma din vara asta. In parlament, politie si justitie, alte ruine vii: dinozaurii din epoca lui Iliescu.
In mijlocul lor, Tariceanu pozind demn pentru lingaii din presa, declamind mobilizator – atit de mobilizator pe cit il lasa personalitatea lui gelatinoasa – cum vom intra in Europa in 2007, mare barbat dirz in care vedem cu spaima ruinele viitorului.

De ce e Tuca baiat bun

“In aceasta vara, a zborurilor de pasageri care se prabusesc disperant, parca mai des ca oricand, parca mai televizat si mai "in direct" ca oricand, m-am gandit, in cateva randuri, cat de mult seamana o tara cu un avion.”

Cel care s-a gindit “in citeva rinduri” la aceasta superba metafora aeriana nu e altul decit Adrian Nastase. Tineti minte? Ursul acela bucalat caruia i-a scos iepurasul aroganta pe nas. Cum Marinarul si-a pus in cap sa-I extraga de sub fund si fotoliul de sef la Deputati, intelegem furia liderului PSD-ist. Ne intrebam, in trecere, la ce se gindea vara trecuta cind diversi ministri si demnitari din escadronul propriu devalizau bugetele cu avioanele cargo?

Pe vremea cind Bombonel ne pilota - cu Bunicuta in turnul de control si cu Vadim care vedea pe radare doar vaci unguresti inarmate zburind in toate directiile si amenintind cu exterminarea mioarelor bastinase- era, fara indoiala, bine.

Panseurile lui Bombonel nu merita insa prea multa discutie, in fond fiecare scrie exact dupa cum il duce capul si cit de instelat e cerul deasupra lui. Motivul principal, astazi, este ca vreau sa-l laud pe Tuca. Care in calitate de Redactor sef la Jurnalul e cel mai probabil omul care a facut din gazeta cu pricina una din rarele tribune de opinie accesibile tuturor. Putem sa ironizam patetismul lui Marius din editoriale, sa ne minunam ciclic de stilul agrar al lui Cristoiu sau de elucubratiile pline de fiere ale lui Nastase. Dar in acelasi timp il putem citi pe Cartarescu, pe Tudor Octavian sau pe Ilie Serbanescu, cei care pot fi cu greu acuzati sa fi simpatizat macar in vis cu regimul de trista amintire al politrucului Iliescu sau cu mizeriile politice ale patronului purist. Iar chestiunea tinde sa devina cu mult mai putin banala de cind presa noastra de patron pare a fi alcatuita din trupe de comando trimise sa faca diversiuni in teritoriul economic al inamicului.

Nu a fost vara avioanelor prabusite ci a avioanelor de presa. Liberalii, cei care prin insasi numele ar fi trebuit sa fie un model, incep sa exceleze in sportul calomniei si dezinformarii. Ei au un trust de presa si, indiferent de acuzatiile stupefiante ale Marinarului referitoare la jurnalistul care l-a amenintat, ajunge sa le citim publicatiile pentru a ghici in spatele majoritatii opiniilor si investigatiilor un interes economic sau politic de conjunctura. Recent, de pilda, Averea da semnalul spalarii de pacate a lui Dan Ioan Popescu, fostul ministru al industriilor. Interesele sint firesti, ce e insa nefiresc e sa tipi tot timpul ca e vorba de interesul tarii. Ca tot ce scrii e doar in numele adevarului, dreptatii si sacrificiului pe altarul dreptului la informare. Faptul ca ziarul lui Voiculescu e cel mai deschis opiniilor diverse in timp ce trustul de presa liberal e cel mai inregimentat intereselor patronilor ar trebui sa ne dea ameteli. Presa e si o chestiune de opinie, insa opinia trebuie sa apara ca atare si nu deghizata in informatie. E unul din motivele pentru care pamfletul de presa e atit de necesar. Doar aparent paradoxal, pamfletul e mai onest decit atacurile mascate in stiri, dirijate si deseori ciuntite la limita contrafacerii. Pamfletul e si o chestiune de sanatate mintala, atit a celor care scriu cit si a onorabililor nostri cititori. Pentru ca ne ofera sansa sa ne revoltam rizind in loc sa manipulam incruntati in timp ce rinjim numarind banii pe sub tejghea.

Micul Paris

Vazut de la distanta, Micul Paris, Bucurestiul nostru dupa al carui farmec pierdut tinjim cu totii periodic precum Creanga dupa Ozana cea limpede si frumos curgatoare, se vede al naibii de mic. Iar politica dimboviteana in loc sa-I adauge un minim pitoresc nu reuseste decit sa-mi sugereze mirosuri indigeste. Dupa o zi de plimbat pe strazile Barcelonei, dupa ce am cascat gura, la propriu, in fata Sagradei Familia si m-am simtit mai european decit Mitterrand pe o banca in parcul Guell, dupa ce cu o zi inainte am gravitat in jurul casei lui Dali cu ratiunea anihilata de atractia decoratiunilor ei suprarealiste, uite ca ajung la hotel sa citesc presa din Romania pe internet si sa vad ce mai e de stors in presa de ziare. Sint o persoana rezonabil de patrioata, nici mai mult nici mai putin decit personajele lui Caragiale sau domnul Tariceanu. M-am certat deseori (absolut inutil) cu diversi prieteni cu mult mai satui si dezamagiti de Romania decit mine. A scrie insa acum despre mediocritatea imbecila a primului nostru ministru si jegul care se intrevede sub covorul afacerilor ministeriale imi pare aproape o insulta pe care mi-as adresa-o singur.
De fapt politica chinuita practicata prin Palatul Victoria e pe masura arhitecturii capitalei noatre mult iubite: cladiri cu fatade murdare in care ghicesti, prin termopane, apartamente opulente si chicioase; o retea nesfirsita de cabluri care leaga totul cu orice si desfigureaza orice petic de cer; chiloti pusi la uscat alaturi de antene satelit menite sa aduca stiinta in casele oamenilor. Ciini flendurosi, patati de motorina si capiati de caldura dormind pe marmura rece a intrarilor in locuintele de lux. Un talmes balmes general, unde conteaza doar banul si interesul personal si de unde ideea de oras, de spatiu comun si de colectivitate a fost izgonita de mult.
In Barcelona se construieste, literalmente, la aproape fiecare colt de strada. Zgomotele de santier enerveaza insa nu poti sa nu le admiri indirjirea cu care construiesc si renoveaza. In Bucuresti, noul primar general a inchis circulatiei zona Centrului Istoric acum mai bine de 6 luni, in vederea renovarii si amenajarii, vorba vine. De atunci inafara de comerciantii care falimenteaza in lipsa de clientela pe acolo nu mai e tipenie de om; nimeni n-a vazut macar un muncitor, fie el si sprijinindu-se in sapa. Iar dupa ce vor incepe lucrul puteti fi siguri ca va dura ani nesfirsiti, ca ce se construieste azi se darima la anul si ca rezultatul, atit cit va sta in picioare dupa ce se vor fi furat majoritatea banilor de investitii, va fi de o estetica dubioasa.

Orasele lor sint frumoase nu pentru ca au arhitecti mai buni. Pur si simplu au locuitori mai civilizati. Gaudi n-ar fi putut crea parcul Guell prin cartierul Drumul Taberei. Toate colturile ar fi ajuns pline de rahati si prezervative folosite iar in pavilioanele in forma de ciuperca s-ar fi instalat urgent gratare de mici. Faianta de pe salamandra de la intrare ar fi fost smulsa cu o placere sadica si ce mai raminea din sopirla ar fi fost tatuat de graffitiul obscen al baietilor de cartier. Barcelona l-a creat pe Gaudi in aceeasi masura in care Gaudi a creat Barcelona. Din perspectiva asta Bucurestiul l-a dat pe Mutu, pe Copilul Minune, pe Videanu si pe Tariceanu. Care ne dau inapoi Bucurestiul pe care-l meritam.
De aceea cind imi amintesc de sintagma “Micul Paris” nu pot sa-mi spun decit: al naibii de mic, minuscul de-a dreptul. Cu motul in Palatul Victoria.