Ploile nesfirsite care matura podurile la pamint precum partizanii in fata unui inamic imaginar vor fi dus pe multi cu mintea la un razboi. Pac si strategii de imagine ai primului ministru, sa ni-l infatiseze ca un general dirz. Altii, batuti in cap de picaturi de ploaie cit nucile, orbecaind in intuneric in plina zi, se vor fi gindit la sfirsitul lumii. Hop si Tariceanu care ne tine o predica biblica de am plins precum ploile cind am aflat ca renunta crestineste la ce-I era mai drag, demisia.
Basescu - poate nu cel mai inspirat dar cel mai probabil de buna credinta, stiind cum merg treburile cu muncitorii in tara asta unde daca nu stai pe santier sa tipi ce se poate face intr-o luna se face in zece si ajunge sa coste dublu – se apuca sa viziteze zilnic podul de la Maracineni. Iata ca apare si Tariceanu al carui bagaj enorm de cunostiinte include si arta construirii podului intr-un grad suficient de avansat ca sa dea indicatii ce basculante si unde trebuie. Luat in balon de unii se bosumfla doua saptamini mai tirziu si ironizeaza cu finete liberala pe Marinar, sustinind exact pe dos, ca nu e treaba lui.
Apoi Omul de Stat se apuca sa remaieze ciorapul plin de gauri prin care face Guvernul cu ochiul, apetisant, Europei. Ploua apocaliptic in Moldova, e prea mult insa ca cineva sa mai dea vreo importanta imaginilor cu romani in apa pina la briu sau cu porci innecati. Tariceanu uita cu desavirsire ca nu s-a auto-remaniat cu o luna in urma pe motiv de salvat tara de la dezastru si pleaca discret in concediu. Pentru popor, satul de racnetele disperate ale lui Tanase de la PROTV devine mai interesanta povestea lui Stanescu cel fara de pata care-l ameninta pe presedinte. Sau a stenogramelor PSD. Toata lumea discuta acum ca nu sint dovezi in timp ce dealurile o iau la vale, casele se prabusesc si podurile se arunca insetate in valuri.
In jurul nostru, numai ruine: Combinate parasite, SMA-uri vandalizate, blocuri strimbe si murdare, temple neterminate. Astea toate de pe vremea Regretatului. Poduri cazute, mlastini, sate rase de pe fata pamintului si drumuri desfundate peste care s-au prabusit muntii. Acestea din urma din vara asta. In parlament, politie si justitie, alte ruine vii: dinozaurii din epoca lui Iliescu.
In mijlocul lor, Tariceanu pozind demn pentru lingaii din presa, declamind mobilizator – atit de mobilizator pe cit il lasa personalitatea lui gelatinoasa – cum vom intra in Europa in 2007, mare barbat dirz in care vedem cu spaima ruinele viitorului.
joi, august 25, 2005
joi, august 18, 2005
De ce e Tuca baiat bun
“In aceasta vara, a zborurilor de pasageri care se prabusesc disperant, parca mai des ca oricand, parca mai televizat si mai "in direct" ca oricand, m-am gandit, in cateva randuri, cat de mult seamana o tara cu un avion.”
Cel care s-a gindit “in citeva rinduri” la aceasta superba metafora aeriana nu e altul decit Adrian Nastase. Tineti minte? Ursul acela bucalat caruia i-a scos iepurasul aroganta pe nas. Cum Marinarul si-a pus in cap sa-I extraga de sub fund si fotoliul de sef la Deputati, intelegem furia liderului PSD-ist. Ne intrebam, in trecere, la ce se gindea vara trecuta cind diversi ministri si demnitari din escadronul propriu devalizau bugetele cu avioanele cargo?
Pe vremea cind Bombonel ne pilota - cu Bunicuta in turnul de control si cu Vadim care vedea pe radare doar vaci unguresti inarmate zburind in toate directiile si amenintind cu exterminarea mioarelor bastinase- era, fara indoiala, bine.
Panseurile lui Bombonel nu merita insa prea multa discutie, in fond fiecare scrie exact dupa cum il duce capul si cit de instelat e cerul deasupra lui. Motivul principal, astazi, este ca vreau sa-l laud pe Tuca. Care in calitate de Redactor sef la Jurnalul e cel mai probabil omul care a facut din gazeta cu pricina una din rarele tribune de opinie accesibile tuturor. Putem sa ironizam patetismul lui Marius din editoriale, sa ne minunam ciclic de stilul agrar al lui Cristoiu sau de elucubratiile pline de fiere ale lui Nastase. Dar in acelasi timp il putem citi pe Cartarescu, pe Tudor Octavian sau pe Ilie Serbanescu, cei care pot fi cu greu acuzati sa fi simpatizat macar in vis cu regimul de trista amintire al politrucului Iliescu sau cu mizeriile politice ale patronului purist. Iar chestiunea tinde sa devina cu mult mai putin banala de cind presa noastra de patron pare a fi alcatuita din trupe de comando trimise sa faca diversiuni in teritoriul economic al inamicului.
Nu a fost vara avioanelor prabusite ci a avioanelor de presa. Liberalii, cei care prin insasi numele ar fi trebuit sa fie un model, incep sa exceleze in sportul calomniei si dezinformarii. Ei au un trust de presa si, indiferent de acuzatiile stupefiante ale Marinarului referitoare la jurnalistul care l-a amenintat, ajunge sa le citim publicatiile pentru a ghici in spatele majoritatii opiniilor si investigatiilor un interes economic sau politic de conjunctura. Recent, de pilda, Averea da semnalul spalarii de pacate a lui Dan Ioan Popescu, fostul ministru al industriilor. Interesele sint firesti, ce e insa nefiresc e sa tipi tot timpul ca e vorba de interesul tarii. Ca tot ce scrii e doar in numele adevarului, dreptatii si sacrificiului pe altarul dreptului la informare. Faptul ca ziarul lui Voiculescu e cel mai deschis opiniilor diverse in timp ce trustul de presa liberal e cel mai inregimentat intereselor patronilor ar trebui sa ne dea ameteli. Presa e si o chestiune de opinie, insa opinia trebuie sa apara ca atare si nu deghizata in informatie. E unul din motivele pentru care pamfletul de presa e atit de necesar. Doar aparent paradoxal, pamfletul e mai onest decit atacurile mascate in stiri, dirijate si deseori ciuntite la limita contrafacerii. Pamfletul e si o chestiune de sanatate mintala, atit a celor care scriu cit si a onorabililor nostri cititori. Pentru ca ne ofera sansa sa ne revoltam rizind in loc sa manipulam incruntati in timp ce rinjim numarind banii pe sub tejghea.
Cel care s-a gindit “in citeva rinduri” la aceasta superba metafora aeriana nu e altul decit Adrian Nastase. Tineti minte? Ursul acela bucalat caruia i-a scos iepurasul aroganta pe nas. Cum Marinarul si-a pus in cap sa-I extraga de sub fund si fotoliul de sef la Deputati, intelegem furia liderului PSD-ist. Ne intrebam, in trecere, la ce se gindea vara trecuta cind diversi ministri si demnitari din escadronul propriu devalizau bugetele cu avioanele cargo?
Pe vremea cind Bombonel ne pilota - cu Bunicuta in turnul de control si cu Vadim care vedea pe radare doar vaci unguresti inarmate zburind in toate directiile si amenintind cu exterminarea mioarelor bastinase- era, fara indoiala, bine.
Panseurile lui Bombonel nu merita insa prea multa discutie, in fond fiecare scrie exact dupa cum il duce capul si cit de instelat e cerul deasupra lui. Motivul principal, astazi, este ca vreau sa-l laud pe Tuca. Care in calitate de Redactor sef la Jurnalul e cel mai probabil omul care a facut din gazeta cu pricina una din rarele tribune de opinie accesibile tuturor. Putem sa ironizam patetismul lui Marius din editoriale, sa ne minunam ciclic de stilul agrar al lui Cristoiu sau de elucubratiile pline de fiere ale lui Nastase. Dar in acelasi timp il putem citi pe Cartarescu, pe Tudor Octavian sau pe Ilie Serbanescu, cei care pot fi cu greu acuzati sa fi simpatizat macar in vis cu regimul de trista amintire al politrucului Iliescu sau cu mizeriile politice ale patronului purist. Iar chestiunea tinde sa devina cu mult mai putin banala de cind presa noastra de patron pare a fi alcatuita din trupe de comando trimise sa faca diversiuni in teritoriul economic al inamicului.
Nu a fost vara avioanelor prabusite ci a avioanelor de presa. Liberalii, cei care prin insasi numele ar fi trebuit sa fie un model, incep sa exceleze in sportul calomniei si dezinformarii. Ei au un trust de presa si, indiferent de acuzatiile stupefiante ale Marinarului referitoare la jurnalistul care l-a amenintat, ajunge sa le citim publicatiile pentru a ghici in spatele majoritatii opiniilor si investigatiilor un interes economic sau politic de conjunctura. Recent, de pilda, Averea da semnalul spalarii de pacate a lui Dan Ioan Popescu, fostul ministru al industriilor. Interesele sint firesti, ce e insa nefiresc e sa tipi tot timpul ca e vorba de interesul tarii. Ca tot ce scrii e doar in numele adevarului, dreptatii si sacrificiului pe altarul dreptului la informare. Faptul ca ziarul lui Voiculescu e cel mai deschis opiniilor diverse in timp ce trustul de presa liberal e cel mai inregimentat intereselor patronilor ar trebui sa ne dea ameteli. Presa e si o chestiune de opinie, insa opinia trebuie sa apara ca atare si nu deghizata in informatie. E unul din motivele pentru care pamfletul de presa e atit de necesar. Doar aparent paradoxal, pamfletul e mai onest decit atacurile mascate in stiri, dirijate si deseori ciuntite la limita contrafacerii. Pamfletul e si o chestiune de sanatate mintala, atit a celor care scriu cit si a onorabililor nostri cititori. Pentru ca ne ofera sansa sa ne revoltam rizind in loc sa manipulam incruntati in timp ce rinjim numarind banii pe sub tejghea.
Micul Paris
Vazut de la distanta, Micul Paris, Bucurestiul nostru dupa al carui farmec pierdut tinjim cu totii periodic precum Creanga dupa Ozana cea limpede si frumos curgatoare, se vede al naibii de mic. Iar politica dimboviteana in loc sa-I adauge un minim pitoresc nu reuseste decit sa-mi sugereze mirosuri indigeste. Dupa o zi de plimbat pe strazile Barcelonei, dupa ce am cascat gura, la propriu, in fata Sagradei Familia si m-am simtit mai european decit Mitterrand pe o banca in parcul Guell, dupa ce cu o zi inainte am gravitat in jurul casei lui Dali cu ratiunea anihilata de atractia decoratiunilor ei suprarealiste, uite ca ajung la hotel sa citesc presa din Romania pe internet si sa vad ce mai e de stors in presa de ziare. Sint o persoana rezonabil de patrioata, nici mai mult nici mai putin decit personajele lui Caragiale sau domnul Tariceanu. M-am certat deseori (absolut inutil) cu diversi prieteni cu mult mai satui si dezamagiti de Romania decit mine. A scrie insa acum despre mediocritatea imbecila a primului nostru ministru si jegul care se intrevede sub covorul afacerilor ministeriale imi pare aproape o insulta pe care mi-as adresa-o singur.
De fapt politica chinuita practicata prin Palatul Victoria e pe masura arhitecturii capitalei noatre mult iubite: cladiri cu fatade murdare in care ghicesti, prin termopane, apartamente opulente si chicioase; o retea nesfirsita de cabluri care leaga totul cu orice si desfigureaza orice petic de cer; chiloti pusi la uscat alaturi de antene satelit menite sa aduca stiinta in casele oamenilor. Ciini flendurosi, patati de motorina si capiati de caldura dormind pe marmura rece a intrarilor in locuintele de lux. Un talmes balmes general, unde conteaza doar banul si interesul personal si de unde ideea de oras, de spatiu comun si de colectivitate a fost izgonita de mult.
In Barcelona se construieste, literalmente, la aproape fiecare colt de strada. Zgomotele de santier enerveaza insa nu poti sa nu le admiri indirjirea cu care construiesc si renoveaza. In Bucuresti, noul primar general a inchis circulatiei zona Centrului Istoric acum mai bine de 6 luni, in vederea renovarii si amenajarii, vorba vine. De atunci inafara de comerciantii care falimenteaza in lipsa de clientela pe acolo nu mai e tipenie de om; nimeni n-a vazut macar un muncitor, fie el si sprijinindu-se in sapa. Iar dupa ce vor incepe lucrul puteti fi siguri ca va dura ani nesfirsiti, ca ce se construieste azi se darima la anul si ca rezultatul, atit cit va sta in picioare dupa ce se vor fi furat majoritatea banilor de investitii, va fi de o estetica dubioasa.
Orasele lor sint frumoase nu pentru ca au arhitecti mai buni. Pur si simplu au locuitori mai civilizati. Gaudi n-ar fi putut crea parcul Guell prin cartierul Drumul Taberei. Toate colturile ar fi ajuns pline de rahati si prezervative folosite iar in pavilioanele in forma de ciuperca s-ar fi instalat urgent gratare de mici. Faianta de pe salamandra de la intrare ar fi fost smulsa cu o placere sadica si ce mai raminea din sopirla ar fi fost tatuat de graffitiul obscen al baietilor de cartier. Barcelona l-a creat pe Gaudi in aceeasi masura in care Gaudi a creat Barcelona. Din perspectiva asta Bucurestiul l-a dat pe Mutu, pe Copilul Minune, pe Videanu si pe Tariceanu. Care ne dau inapoi Bucurestiul pe care-l meritam.
De aceea cind imi amintesc de sintagma “Micul Paris” nu pot sa-mi spun decit: al naibii de mic, minuscul de-a dreptul. Cu motul in Palatul Victoria.
De fapt politica chinuita practicata prin Palatul Victoria e pe masura arhitecturii capitalei noatre mult iubite: cladiri cu fatade murdare in care ghicesti, prin termopane, apartamente opulente si chicioase; o retea nesfirsita de cabluri care leaga totul cu orice si desfigureaza orice petic de cer; chiloti pusi la uscat alaturi de antene satelit menite sa aduca stiinta in casele oamenilor. Ciini flendurosi, patati de motorina si capiati de caldura dormind pe marmura rece a intrarilor in locuintele de lux. Un talmes balmes general, unde conteaza doar banul si interesul personal si de unde ideea de oras, de spatiu comun si de colectivitate a fost izgonita de mult.
In Barcelona se construieste, literalmente, la aproape fiecare colt de strada. Zgomotele de santier enerveaza insa nu poti sa nu le admiri indirjirea cu care construiesc si renoveaza. In Bucuresti, noul primar general a inchis circulatiei zona Centrului Istoric acum mai bine de 6 luni, in vederea renovarii si amenajarii, vorba vine. De atunci inafara de comerciantii care falimenteaza in lipsa de clientela pe acolo nu mai e tipenie de om; nimeni n-a vazut macar un muncitor, fie el si sprijinindu-se in sapa. Iar dupa ce vor incepe lucrul puteti fi siguri ca va dura ani nesfirsiti, ca ce se construieste azi se darima la anul si ca rezultatul, atit cit va sta in picioare dupa ce se vor fi furat majoritatea banilor de investitii, va fi de o estetica dubioasa.
Orasele lor sint frumoase nu pentru ca au arhitecti mai buni. Pur si simplu au locuitori mai civilizati. Gaudi n-ar fi putut crea parcul Guell prin cartierul Drumul Taberei. Toate colturile ar fi ajuns pline de rahati si prezervative folosite iar in pavilioanele in forma de ciuperca s-ar fi instalat urgent gratare de mici. Faianta de pe salamandra de la intrare ar fi fost smulsa cu o placere sadica si ce mai raminea din sopirla ar fi fost tatuat de graffitiul obscen al baietilor de cartier. Barcelona l-a creat pe Gaudi in aceeasi masura in care Gaudi a creat Barcelona. Din perspectiva asta Bucurestiul l-a dat pe Mutu, pe Copilul Minune, pe Videanu si pe Tariceanu. Care ne dau inapoi Bucurestiul pe care-l meritam.
De aceea cind imi amintesc de sintagma “Micul Paris” nu pot sa-mi spun decit: al naibii de mic, minuscul de-a dreptul. Cu motul in Palatul Victoria.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)