Mica oboseala

La romani, traumele nationale nu au decit doua posibilitati de rezolvare. Fi certurile haotice si indirjite intr-o arena publica care se umple de laturi aruncate din toate directiile, fie oboseala resemnata si ingroparea subiectului in pivnita cu fatalisme de tot soiul. E trist sa observam ca, in istoria noastra recenta, dezbaterea rationala pare a lipsi cu desavirsire.
Pe acest adevar si-au construit, intuitiv, securistii si politrucii care detin puterea economica in Romania, o adevarata arta a diversiunii si deriziunii. Ori de cite ori un subiect risca sa le ameninte pozitia dominanta scaparea a fost aceeasi: O dezbatere in “societatea civila”. Discutia coboara rapid la nivelul unor dispute aprinse intre citiva indivizi – “formatorii de opinie” - care ajung nesperat de repede sa-si puna poalele in cap pentru ca orgoliul le oculteaza ratiunea. Poporul fie se imparte in tabere, injurind cu foc galeria adversa, fie, dupa o vreme, oboseste. Adevarata discutie, urmata de solutii rationale, e ocultata cu desavirsire.
Represiunea securista e una din traumele importante ale Romaniei recente iar hotarirea Marinarului de a aduce dosarele la lumina a bagat frica in mai mult de o mina de oameni. Cind a fost clar ca “e pe bune”, circul diversionist a debutat in toata splendoarea lui.
Cazul Mona Musca o demonstreaza. Am ajuns in ultimele luni ca floarea intelectualitatii si jurnalismului romanesc sa vorbeasca aproape numai despre asta. Tonul a fost dat de un Liiceanu hipergonflat, devorat de ranchiuna si vanitate, care a facut din Mona exemplul ultim al abjectiei. In rest liniste si pace, un parlament plin de victime si patrioti, un Consiliu National al Magistraturii incapatinindu-se sa tina o judecatoare informator dovedit in rindurile sale.
Gestul recent al lui Sorin Antohi, intelectual cu anvergura si reputatie nepatata, are marele merit de a reduce discutia inspre ratiune. Cel mai important efect al “marturisirii” lui Antohi a fost starea de buimaceala a moralistilor de serviciu care isi ascuteau securile tocite pe gitul Monei. Traian Ungureanu a incropit un editorial in care incearca sa faca din Antohi erou si din Musca o abjectie vie, pe motivul ca primul a recunoscut de buna voie.
Exista insa ceva ce anuleaza acest tip de rationament: Dimensiunea delatiunii. Pentru ca daca despre Mona stim doar ca a fost de acord sa dea cu “informari” despre studentii straini si nici nu stim daca a dat sau nu, Antohi recunoaste ca a turnat, ani de zile, apropiati din jurul lui.
Unii l-au acuzat pe Antohi de lasitate, punind marturisirea pe seama dorintei de a preveni o desconspirare facuta de altii. Se poate. Insa lungimea si detaliile scrisorii acestuia ma fac sa banuiesc ca Antohi a urmarit altceva. Cred ca si el, ca si multi altii, se simtea excedat si scirbit de moralistii care isi puneau cununa in timp ce se cocotau pe Mona Musca, sa-I vada lumea mai bine. Iar daca o desconspirare era iminenta atunci Antohi nu avea nimic de pierdut incercind sa dea o replica devastatoare discursurilor de tip “Liiceanu”.
As merge pina acolo incit sa spun ca Antohi avea o oarecare simpatie pentru Mona si se simtea intim solidar cu ea in timp ce liicenii o executau public. Marturisirea lui are marele merit de a-i reduce pe acestia la tacere si a indeparta discutia de diversiunile menite sa ne oboseasca pina la uitare. Pentru ca ce trebuie sa discutam e masura vinei fiecaruia in parte, in timp ce tot ce isi doresc securistii miliardari sau cei din clasa politica e sa ajungem la concluzia ca sintem toti egal de vinovati.

Fecior de curva

Ani de zile am vrut sa cred – nenorocit naiv ce sint – ca natia careia soarta m-a harazit are, totusi, o sansa. M-am certat cu prietenii, m-am facut de ris in nenumarate discutii la sprit si nu rareori am primit drept raspuns de la Jean taceri semnificative sau schimbari inexplicabile de subiect. Toate pentru ca m-am incapatinat sa cred ca romanii, desi natiune adolescenta si dedata exceselor pubere de tot soiul, au un “ceva” al lor pentru care merita sa ma bat, macar cu vorbe. “Ceva”-ul asta s-a dovedit acum nu mai mult decit groaza mea de a fi nevoit sa accept in cele din urma ca natiunii romane I se rupe pur si simplu de lucrurile in care cred eu. Si, sa ne intelegem, nu e vorba aici de o dezamagire din amor. Nu refuzul frumoasei femei natiune in fata avansurilor mele deplasate m-a adus in punctul in care o detest si, mai mult, o fac in public. E doar cumplita dezamagire ca desi mi-as fi dorit-o frumoasa, desteapta si cuminte, ea mi-a demonstrat cu incapatinare ca e o nespalata idioata si aroganta. Ea a fost o stoarfa tot timpul, nu pe ea o acuz, ci pe mine. Ma acuz de un romantism catastrofal.
Cum altfel pot sa vad lucrurile cind citesc ca revista “Banii Nostri” a facut o cercetare din care rezulta ca “Gigi Becali e cel mai puternic roman”? Ce fel de comentariu ar fi facut Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Caragiale, Eminescu daca ar fi fost contemporani cu un oier care – dupa ce e declarat de o revista serioasa ca cel mai puternic roman – e in stare sa spuna cam asa: ”Nu mai exista o a doua persoana mai puternica decat mine, nici moral, nici financiar. Am demonstrat in fotbal, in politica si in business. Eu nu vad pe cineva mai puternic decat mine” Pentru ca putin mai tirziu sa declame nonsalant: “Puterea ti-o da Dumnezeu sau diavolul. Mie Dumnezeu mi-a dat puterea si de aceea ea nu va disparea, va ramane prin spiritul meu, prin familia mea. Puterea mea va dainui sute de ani”
Revoltator e ca e adevarat: puterea lui Becali e aici de zeci de ani si are toate sansele sa dainuie sute de acum incolo. Aroganta imbecila a calauzit si va conduce Romania profunda.
Revoltator e ca daca am fi putut sa-l consideram pe Vadim un fel de accident exotic, intelegem odata cu ascensiunea lui Becali ca fascinatia noastra pentru acefali cu discurs paranoic e mai degraba o chestiune de structura genetica. Noi ii creem si-I iubim, nu destinul.
Revoltator e ca spiritele noastre lucide din societatea civila zboara chioare inspre lampa Mona Musca - cea aprinsa de securistii hirsiti - si dau cu capul de becul lucitor pina cad lati, obositi si incapabili sa spuna ceva despre oroarea Becali.
Dezgustator e sa vezi cum un om pentru care singurul Dumnezeu e banul, ajunge sa prosteasca jumatate din tara cu minciunile blasfemiatoare despre credinta lui, sa asisti impasibil la odioasa strategie in care un oier agramat il transforma pe Dumnezeu in agent electoral.
Si de-a dreptul scabros e sa vezi cum atitia oameni care se pretind destepti brodind neologisme pe firul fara capat al cugetarilor lor dezlinate, sug la tita idolului zilei, anesteziati in fata realitatii de dulceata banilor.

In toata istoria noastra noi n-am fost capabili decit de revolte explozive, atunci cind am fost. Insa rabdarea metafizica taraneasca - mamaliga care nu poate exploda a lui Eugen Ionescu - s-a transformat treptat intr-un mi-se-rupism profound orgolios, o stare de autism social in care nu reactionam decit atunci cind “ne ajunge cutitul la os”. In traducere, atunci cind ce se intimpla in lumea din jurul meu imi afecteaza direct interesele. Si pina cind nu se intimpla asta avem o expresie favorita: “Dumnezeu cu mila”.
Mie mi-e greu sa cred ca Dumnezeu poate avea mila de o natie capiata precum a noastra, o natie in care ne emotionam pentru calai (vezi Silviu Brucan) si ii crucificam pe cei care vorbesc intru dreptate. O natie in care ridicam in slavi falsi idoli (Becali) si ii detestam pe cei care vorbesc deschis. O natie in care, pina la urma, Eminescu a murit in mizerie, Caragiale in straini, in timp ce mii de Becali au facut averi monstruoase cu crucea in mina si pumnalul ascuns la spate. O natie in care clasa politica se incovoaie aproape de prabusire sub istoriile comuniste a majoritatii celor ce o compun, in timp ce noi cautam cu pasiune bolnavicioasa dosarele celor ce n-au avut nimic de-a face cu crima comunista.
Pentru ca despre crima e vorba. Ion Iliescu, Serban Mihailescu, Nicolae Vacaroiu, Octav Cozminca, si multi altii, au fost slujitorii crimei. Cea prin care ultima dorinta de onoare a acestui popor –cea nascuta schiloada in zorii democratiei interbelice - a fost asasinata.
Ori criminalii sint bine merci si noua generatie de calai e condusa de Gigi Becali si de Vadim, parca inspre a se asigura ca daca e vreo sansa de renastere e bine ca ea sa fie ucisa in fasa.

Patapievici a fost aproape crucificat cind a afirmat intr-o scrisoare catre Paleologu – pe vremea cind gloria nu-I vestejise inca vitalitatea sentimentelor – ca poporul asta e “de rahat”. Singura asemanare intre mine si Patapievici e ca amindoi am studiat fizica. Cu toate astea, imi doresc sa fie cineva capabil sa ma contrazica cu argumente, desi trag slaba speranta la asta: Sint roman, asadar fiul unei curve: natiunea romana.

Voipulescu, Noipulescu, Totipulescu

Intr-o dupa amiaza turpida care nu anunta mare lucru, un domn grizonat si grizonant in egala masura, dupa anii de tacere clinica ai organului sau politic –intrerupta doar de explicatiile zgomotoase ale proprietarului – a avut o erectie. Dan Voipulescu a avut, la un loc, viziunea menirii lui metafizice, a ontologiei lui securiste si a unei inexplicabile semiotici a limbajului sau de lemn – intr-o conferinta de presa. Ne bucuram impreuna cu proprietarul pentru aceasta nesperat semn de viata, cu nimic mai putin important decit descoperirea vietii pe Marte.
Erectia in sine – ca la orice mascul sanatos trecut de adolescenta– e mai degraba rodul unei provocari mentale decit al promenadei unor forme excitante in dreptul privirii. Si ce anume poate fi mai provocator intelectual decit un articol din Gindul? Ce poate fi mai excitant, in stare sa scoata din minti un barbat politic, decit presedintele Basescu? Si daca nu e indeajuns, ce poate fi mai orgasmic decit un presedinte care maninca si bea prin restaurante ca si cum ar fi un om obisnuit?
Ei bine, daca te cheama Voipulescu, te afli in fata unei adevarate orgii, asta dupa ce umanismul, fiziologia, virsta, rapoartele si chemarea te-au facut ani de zile sa uiti ca ai sex.
In plus e lucru stiut ca instinctul ne impinge in clipe de pericol catre reproducere. De aceea trebuie sa trecem cu vederea ca partenerul inchipuitei partide de sex stirnita in imaginatia agitata a domnului Voipulescu a fost tocmai presedintele Basescu. Pentru ca domnul Voipulescu se simte amenintat. De aceea trebuie sa fim ingaduitori cind observam ca in loc sa futa obiectul excitatiei, domnul Voipulescu mototleste plapuma intre picioare si da spasmodic din miini, pretinzind ca tine o conferinta de presa.

The English Way (calea englezeasca)

Intre Londra si Bristol, lasind in spate Heathrow cu sirurile lui nesfirsite de avioane aliniate neverosimil in aer in timp ce se pregatesc de aterizare, dupa ce parasesti autostrada M4 pentru a te rataci printre asezari vechi de mii de ani cu nume fantastice precum Shorncote, descoperi un lucru mai curios decit circulatia pe stinga: drumurile romane. Sa nu va inchipuiti niste ruine linga care te opresti sa le admiri cind iti amintesti de conditia de turist; sint drumuri de piatra pe care s-a turnat asfalt si care sint mai confortabile decit drumul de la Mihail Kogalniceanu la Constanta. Iar ce e curios la ele nu e ca au mai bine de doua mii de ani si sint reparate mai rar decit autostrada Bucuresti - Pitesti ci faptul ca sint drepte. Aproape fara exceptie, drumurile locale construite dupa 1945 sint neverosimil de serpuite. Mi-am intrebat prietenul pe care il vizitam cu ani in urma de ce unele drumuri merg drepte, ignorind eventualele accidente ale reliefului ce le-ar iesi in cale, in timp ce altele se contorsioneaza ca pe munte desi terenul e la fel de plat ca marea. El mi-a spus ca cele drepte sint de pe vremea romanilor. Iar cele pline de serpentine inutile au fost facute dupa razboi. Explicatia e simpla, firmele care le-au construit voiau cit mai mult din bugetul de reconstructie. Si e evident ca cea mai simpla metoda sa mai ciupesti niste bani e alterarea axiomelor: drumul cel mai scurt intre doua puncte e o linie serpuita.

Trei lucruri mi-au amintit de drumurile englezesti la citiva ani buni dupa descoperirea neobisnuitei geometrii a profitului care le guverneaza: Traian Ungureanu, ridicola poveste a vizelor pentru Anglia si un sir de fotografii primit pe email infatisind o demonstratie islamista la Londra.
Am sa incep cu islamistii. Am ales pentru ilustratie una in care se vede un politist, pentru a fi clar ca nu e nici un trucaj si nici o demonstratie absconsa. E un miting organizat, aprobat si incadrat de politie. Afisul purtat de cel mascat cu fular zice asa: "Europa va plati. 9 septembrie al vostru se apropie!!" In restul fotografiilor gasim scrise pe cartoane urmatoarele lozinci: "Europa este cancerul, islamul e raspunsul!", "Libertatea sa se duca in iad!", "Pregatiti-va pentru adevaratul Holocaust", "Decapitati pe cei care insulta islamul". Felul in care fac englezii lucrurile e cu adevarat deosebit. Demonstratia asta insultatoare a fost aprobata in numele democratiei si a libertatii de exprimare. Cu un pic de efort, se poate intelege, chiar daca nu sintem de acord. Ce nu inteleg eu e al doilea lucru care mi-a amintit de drumurile romane: cum se face ca toti acesti oameni care incita la omor in piata publica nu au probleme cu vizele. Din perspectiva asta recentele luari de poztie pe tema posibilei emigratii romanesti si bulgare dupa 2007 imi par cu totul prostesti. Cu mult mai prostesti decit a folosi traiectoria unui om beat pentru a construi un drum.
Iar prin Anglia, prostie si islamism, trecind prin BBC, ajungem la Traian Ungureanu. Un condei formidabil si o minte stralucita.Dat afara de la BBC in urma interventiilor lui Adrian Nastase care nu ii mai suporta sarjele anti-PSD, Traian Ungureanu scrie astazi in Cotidianul. Intre timp a publicat doua carti remarcabile, "Razboiul timpurilor. Declin occidental si asediu islamic" si "Tehnica neputintei la romani". Marturisesc fara rezerve ca il consider de departe cel mai bun editorialist al momentului. Ce am citit insa luni in Cotidianul m-a lasat mut de uimire. Cererea lui de anchetare a trei "candidati la titlul de Prim Detractor", respectiv Voiculescu, Vadim si Mona Musca pare a fi scrisa de Dumitru Popescu "Dumnezeu", fost tartor de partid inainte de 89. Unii au fost de parere ca e o ironie. Eu am gasit in text suficiente fraze care dau limpede de inteles ca nu e nici o ironie. Iar in momentul in care Traian Ungureanu pune pe Mona Musca in rind cu Vadim si Voiculescu, incep sa ma intreb serios daca nu a luat-o razna. Fundamentalistii islamici sint cei care executa si pe cel care a furat un sac de portocale, si pe cel care a furat un milion, asta in numele unei justitii barbare, indiscriminatorii. Societatea civilizata pe care condeiul lui Ungureanu o apara cu talent si indirjire, a invatat sa faca diferenta. Insa nu asta m-a redus la mutenie temporara ci cu totul altceva. Acesta e al doilea editorial in care TU ii ia apararea, direct sau indirect, lui Liiceanu, ale carui umori pseudo-etice au ajuns respingatoare pentru mai putin de unul in urma faimoasei sale scrisori catre Mona. Traian Ungureanu apara de fapt dreptul la exces si emotie. Numai ca o face intr-o stare de amnezie suspecta.
Ce as incerca eu sa-i amintesc, in caz ca are memoria scurta, e ce a facut Mona Musca, asa informatoare vinovata cum era, pentru el si pentru colegii lui. Cred ca sint printre putinii care s-a apucat sa citeasca luarile de cuvint, declaratiile politice si initiativele Monei Musca in Camera Deputatilor, din 94 pina acum. Am vrut sa ma conving daca e cel mai mic lucru din care transpare ca Mona nu era ce voia sa para. Ei bine, ce m-a surprins e numarul mare de luari de cuvint si interpelari pe tema libertatii presei. Adresate guvernului Nastase chiar pe vremea cind acesta convingea BBC-ul sa-l dea afara pe Ungureanu, intr-o vreme in care pe nimeni din opozitia de atunci subiectul nu interesa prea mult. Spatiul nu-mi permite citate insa totul e pe site-ul web al Camerei Deputatilor, puteti verifica. Daca avem azi o presa care e libera sa scoata rahatul ascuns ani de zile la suprafata, asta i se datoreaza si Monei. Fara indirjirea ei in parlament, fara vocea ei in institutiile europene, Basescu n-ar fi facut, poate, din libertatea presei un deziderat absolut. Ori asta Traian Ungureanu uita. In timp ce nu uita, de pilda, ca cele doua carti citate anterior sint publicate la Humanitas, la domnul Liiceanu la editura. Ceea ce ma face sa cred ca Traian Ungureanu nu face decit sa culeaga scame de pe reverul moralistului de serviciu iesind la interval cu un articol care, in esenta, face pozitia lui Gabriel Liiceanu de-a dreptul eleganta si perfect justificabila.
Asta o fi calea englezeasca, pe care drumul domnului Ungureanu spre echilibru serpuieste ametitor inspre maximizarea unui profit iluzoriu. E, bineinteles, vorba de o ironie...