luni, septembrie 11, 2006

Mica oboseala

La romani, traumele nationale nu au decit doua posibilitati de rezolvare. Fi certurile haotice si indirjite intr-o arena publica care se umple de laturi aruncate din toate directiile, fie oboseala resemnata si ingroparea subiectului in pivnita cu fatalisme de tot soiul. E trist sa observam ca, in istoria noastra recenta, dezbaterea rationala pare a lipsi cu desavirsire.
Pe acest adevar si-au construit, intuitiv, securistii si politrucii care detin puterea economica in Romania, o adevarata arta a diversiunii si deriziunii. Ori de cite ori un subiect risca sa le ameninte pozitia dominanta scaparea a fost aceeasi: O dezbatere in “societatea civila”. Discutia coboara rapid la nivelul unor dispute aprinse intre citiva indivizi – “formatorii de opinie” - care ajung nesperat de repede sa-si puna poalele in cap pentru ca orgoliul le oculteaza ratiunea. Poporul fie se imparte in tabere, injurind cu foc galeria adversa, fie, dupa o vreme, oboseste. Adevarata discutie, urmata de solutii rationale, e ocultata cu desavirsire.
Represiunea securista e una din traumele importante ale Romaniei recente iar hotarirea Marinarului de a aduce dosarele la lumina a bagat frica in mai mult de o mina de oameni. Cind a fost clar ca “e pe bune”, circul diversionist a debutat in toata splendoarea lui.
Cazul Mona Musca o demonstreaza. Am ajuns in ultimele luni ca floarea intelectualitatii si jurnalismului romanesc sa vorbeasca aproape numai despre asta. Tonul a fost dat de un Liiceanu hipergonflat, devorat de ranchiuna si vanitate, care a facut din Mona exemplul ultim al abjectiei. In rest liniste si pace, un parlament plin de victime si patrioti, un Consiliu National al Magistraturii incapatinindu-se sa tina o judecatoare informator dovedit in rindurile sale.
Gestul recent al lui Sorin Antohi, intelectual cu anvergura si reputatie nepatata, are marele merit de a reduce discutia inspre ratiune. Cel mai important efect al “marturisirii” lui Antohi a fost starea de buimaceala a moralistilor de serviciu care isi ascuteau securile tocite pe gitul Monei. Traian Ungureanu a incropit un editorial in care incearca sa faca din Antohi erou si din Musca o abjectie vie, pe motivul ca primul a recunoscut de buna voie.
Exista insa ceva ce anuleaza acest tip de rationament: Dimensiunea delatiunii. Pentru ca daca despre Mona stim doar ca a fost de acord sa dea cu “informari” despre studentii straini si nici nu stim daca a dat sau nu, Antohi recunoaste ca a turnat, ani de zile, apropiati din jurul lui.
Unii l-au acuzat pe Antohi de lasitate, punind marturisirea pe seama dorintei de a preveni o desconspirare facuta de altii. Se poate. Insa lungimea si detaliile scrisorii acestuia ma fac sa banuiesc ca Antohi a urmarit altceva. Cred ca si el, ca si multi altii, se simtea excedat si scirbit de moralistii care isi puneau cununa in timp ce se cocotau pe Mona Musca, sa-I vada lumea mai bine. Iar daca o desconspirare era iminenta atunci Antohi nu avea nimic de pierdut incercind sa dea o replica devastatoare discursurilor de tip “Liiceanu”.
As merge pina acolo incit sa spun ca Antohi avea o oarecare simpatie pentru Mona si se simtea intim solidar cu ea in timp ce liicenii o executau public. Marturisirea lui are marele merit de a-i reduce pe acestia la tacere si a indeparta discutia de diversiunile menite sa ne oboseasca pina la uitare. Pentru ca ce trebuie sa discutam e masura vinei fiecaruia in parte, in timp ce tot ce isi doresc securistii miliardari sau cei din clasa politica e sa ajungem la concluzia ca sintem toti egal de vinovati.

Un comentariu:

maria spunea...

foarte bun articolul , l-am citit cu mult interes, felicitari