Fecior de curva

Ani de zile am vrut sa cred – nenorocit naiv ce sint – ca natia careia soarta m-a harazit are, totusi, o sansa. M-am certat cu prietenii, m-am facut de ris in nenumarate discutii la sprit si nu rareori am primit drept raspuns de la Jean taceri semnificative sau schimbari inexplicabile de subiect. Toate pentru ca m-am incapatinat sa cred ca romanii, desi natiune adolescenta si dedata exceselor pubere de tot soiul, au un “ceva” al lor pentru care merita sa ma bat, macar cu vorbe. “Ceva”-ul asta s-a dovedit acum nu mai mult decit groaza mea de a fi nevoit sa accept in cele din urma ca natiunii romane I se rupe pur si simplu de lucrurile in care cred eu. Si, sa ne intelegem, nu e vorba aici de o dezamagire din amor. Nu refuzul frumoasei femei natiune in fata avansurilor mele deplasate m-a adus in punctul in care o detest si, mai mult, o fac in public. E doar cumplita dezamagire ca desi mi-as fi dorit-o frumoasa, desteapta si cuminte, ea mi-a demonstrat cu incapatinare ca e o nespalata idioata si aroganta. Ea a fost o stoarfa tot timpul, nu pe ea o acuz, ci pe mine. Ma acuz de un romantism catastrofal.
Cum altfel pot sa vad lucrurile cind citesc ca revista “Banii Nostri” a facut o cercetare din care rezulta ca “Gigi Becali e cel mai puternic roman”? Ce fel de comentariu ar fi facut Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Caragiale, Eminescu daca ar fi fost contemporani cu un oier care – dupa ce e declarat de o revista serioasa ca cel mai puternic roman – e in stare sa spuna cam asa: ”Nu mai exista o a doua persoana mai puternica decat mine, nici moral, nici financiar. Am demonstrat in fotbal, in politica si in business. Eu nu vad pe cineva mai puternic decat mine” Pentru ca putin mai tirziu sa declame nonsalant: “Puterea ti-o da Dumnezeu sau diavolul. Mie Dumnezeu mi-a dat puterea si de aceea ea nu va disparea, va ramane prin spiritul meu, prin familia mea. Puterea mea va dainui sute de ani”
Revoltator e ca e adevarat: puterea lui Becali e aici de zeci de ani si are toate sansele sa dainuie sute de acum incolo. Aroganta imbecila a calauzit si va conduce Romania profunda.
Revoltator e ca daca am fi putut sa-l consideram pe Vadim un fel de accident exotic, intelegem odata cu ascensiunea lui Becali ca fascinatia noastra pentru acefali cu discurs paranoic e mai degraba o chestiune de structura genetica. Noi ii creem si-I iubim, nu destinul.
Revoltator e ca spiritele noastre lucide din societatea civila zboara chioare inspre lampa Mona Musca - cea aprinsa de securistii hirsiti - si dau cu capul de becul lucitor pina cad lati, obositi si incapabili sa spuna ceva despre oroarea Becali.
Dezgustator e sa vezi cum un om pentru care singurul Dumnezeu e banul, ajunge sa prosteasca jumatate din tara cu minciunile blasfemiatoare despre credinta lui, sa asisti impasibil la odioasa strategie in care un oier agramat il transforma pe Dumnezeu in agent electoral.
Si de-a dreptul scabros e sa vezi cum atitia oameni care se pretind destepti brodind neologisme pe firul fara capat al cugetarilor lor dezlinate, sug la tita idolului zilei, anesteziati in fata realitatii de dulceata banilor.

In toata istoria noastra noi n-am fost capabili decit de revolte explozive, atunci cind am fost. Insa rabdarea metafizica taraneasca - mamaliga care nu poate exploda a lui Eugen Ionescu - s-a transformat treptat intr-un mi-se-rupism profound orgolios, o stare de autism social in care nu reactionam decit atunci cind “ne ajunge cutitul la os”. In traducere, atunci cind ce se intimpla in lumea din jurul meu imi afecteaza direct interesele. Si pina cind nu se intimpla asta avem o expresie favorita: “Dumnezeu cu mila”.
Mie mi-e greu sa cred ca Dumnezeu poate avea mila de o natie capiata precum a noastra, o natie in care ne emotionam pentru calai (vezi Silviu Brucan) si ii crucificam pe cei care vorbesc intru dreptate. O natie in care ridicam in slavi falsi idoli (Becali) si ii detestam pe cei care vorbesc deschis. O natie in care, pina la urma, Eminescu a murit in mizerie, Caragiale in straini, in timp ce mii de Becali au facut averi monstruoase cu crucea in mina si pumnalul ascuns la spate. O natie in care clasa politica se incovoaie aproape de prabusire sub istoriile comuniste a majoritatii celor ce o compun, in timp ce noi cautam cu pasiune bolnavicioasa dosarele celor ce n-au avut nimic de-a face cu crima comunista.
Pentru ca despre crima e vorba. Ion Iliescu, Serban Mihailescu, Nicolae Vacaroiu, Octav Cozminca, si multi altii, au fost slujitorii crimei. Cea prin care ultima dorinta de onoare a acestui popor –cea nascuta schiloada in zorii democratiei interbelice - a fost asasinata.
Ori criminalii sint bine merci si noua generatie de calai e condusa de Gigi Becali si de Vadim, parca inspre a se asigura ca daca e vreo sansa de renastere e bine ca ea sa fie ucisa in fasa.

Patapievici a fost aproape crucificat cind a afirmat intr-o scrisoare catre Paleologu – pe vremea cind gloria nu-I vestejise inca vitalitatea sentimentelor – ca poporul asta e “de rahat”. Singura asemanare intre mine si Patapievici e ca amindoi am studiat fizica. Cu toate astea, imi doresc sa fie cineva capabil sa ma contrazica cu argumente, desi trag slaba speranta la asta: Sint roman, asadar fiul unei curve: natiunea romana.