Micul Paris

Vazut de la distanta, Micul Paris, Bucurestiul nostru dupa al carui farmec pierdut tinjim cu totii periodic precum Creanga dupa Ozana cea limpede si frumos curgatoare, se vede al naibii de mic. Iar politica dimboviteana in loc sa-I adauge un minim pitoresc nu reuseste decit sa-mi sugereze mirosuri indigeste. Dupa o zi de plimbat pe strazile Barcelonei, dupa ce am cascat gura, la propriu, in fata Sagradei Familia si m-am simtit mai european decit Mitterrand pe o banca in parcul Guell, dupa ce cu o zi inainte am gravitat in jurul casei lui Dali cu ratiunea anihilata de atractia decoratiunilor ei suprarealiste, uite ca ajung la hotel sa citesc presa din Romania pe internet si sa vad ce mai e de stors in presa de ziare. Sint o persoana rezonabil de patrioata, nici mai mult nici mai putin decit personajele lui Caragiale sau domnul Tariceanu. M-am certat deseori (absolut inutil) cu diversi prieteni cu mult mai satui si dezamagiti de Romania decit mine. A scrie insa acum despre mediocritatea imbecila a primului nostru ministru si jegul care se intrevede sub covorul afacerilor ministeriale imi pare aproape o insulta pe care mi-as adresa-o singur.
De fapt politica chinuita practicata prin Palatul Victoria e pe masura arhitecturii capitalei noatre mult iubite: cladiri cu fatade murdare in care ghicesti, prin termopane, apartamente opulente si chicioase; o retea nesfirsita de cabluri care leaga totul cu orice si desfigureaza orice petic de cer; chiloti pusi la uscat alaturi de antene satelit menite sa aduca stiinta in casele oamenilor. Ciini flendurosi, patati de motorina si capiati de caldura dormind pe marmura rece a intrarilor in locuintele de lux. Un talmes balmes general, unde conteaza doar banul si interesul personal si de unde ideea de oras, de spatiu comun si de colectivitate a fost izgonita de mult.
In Barcelona se construieste, literalmente, la aproape fiecare colt de strada. Zgomotele de santier enerveaza insa nu poti sa nu le admiri indirjirea cu care construiesc si renoveaza. In Bucuresti, noul primar general a inchis circulatiei zona Centrului Istoric acum mai bine de 6 luni, in vederea renovarii si amenajarii, vorba vine. De atunci inafara de comerciantii care falimenteaza in lipsa de clientela pe acolo nu mai e tipenie de om; nimeni n-a vazut macar un muncitor, fie el si sprijinindu-se in sapa. Iar dupa ce vor incepe lucrul puteti fi siguri ca va dura ani nesfirsiti, ca ce se construieste azi se darima la anul si ca rezultatul, atit cit va sta in picioare dupa ce se vor fi furat majoritatea banilor de investitii, va fi de o estetica dubioasa.

Orasele lor sint frumoase nu pentru ca au arhitecti mai buni. Pur si simplu au locuitori mai civilizati. Gaudi n-ar fi putut crea parcul Guell prin cartierul Drumul Taberei. Toate colturile ar fi ajuns pline de rahati si prezervative folosite iar in pavilioanele in forma de ciuperca s-ar fi instalat urgent gratare de mici. Faianta de pe salamandra de la intrare ar fi fost smulsa cu o placere sadica si ce mai raminea din sopirla ar fi fost tatuat de graffitiul obscen al baietilor de cartier. Barcelona l-a creat pe Gaudi in aceeasi masura in care Gaudi a creat Barcelona. Din perspectiva asta Bucurestiul l-a dat pe Mutu, pe Copilul Minune, pe Videanu si pe Tariceanu. Care ne dau inapoi Bucurestiul pe care-l meritam.
De aceea cind imi amintesc de sintagma “Micul Paris” nu pot sa-mi spun decit: al naibii de mic, minuscul de-a dreptul. Cu motul in Palatul Victoria.