Ion Iliescu

Nu cred sa fie forma mai dizgratioasa de a imbatri decit cea in care nu esti in stare sa te dai deoparte in fata celor tineri, sa-ti inchipui ca nimeni si nimic nu are egal cu experienta si puterea ta de judecata. Nu e lucru mai sinistru decit un batrinel bolnav de putere. Si nimic mai trist decit un mos care joaca comedia tineretii.
Zilele trecute ne-am fi putut spune ca un moment neasteptat de intelepciune a intrerupt agitatia de tinar activist si pasul adolestencin si nechibzuit cu care Ion Iliescu incearca inca sa ne convinga de vreun an de zile ca e singurul lider valabil al stingii romanesti. Pentru citeva clipe am fi putut spera ca zimbetul de cinema - ramas sinonim cu smecheria propagandistului de meserie si imprimat in mintea noastra ca o marca a barbarismului post-revolutionar - se va retrage de pe ecrane pentru a se odihni in cartile de istorie.
Aiurea! Dupa cum indignat s-a exprimat Bunicuta miercuri “nici prin gind nu-I trece sa demisioneze din PSD”. Ne intrebam pentru o clipa prin ce altceva sa-I fi trecut decit prin gind, prin prostata? Naivi, asta sintem. Un batrin care are in loc de singe cuvintele lui Trotki si-al lui Marx, in loc de inima un bust al lui Stalin si in loc de cap o biblioteca plina cu volume despre binefacerile colectivizarii, trebuie sa aiba o fiziologie diferita de a noastra, a muritorilor de rind. Asa incit prin capul lui nu trec ginduri si nu se interescteaza dubii; acolo e locul deciziilor de nezdruncinat si al convingerilor bazaltice. Intr-un asemenea cap nimic nu contempla ideea retragerii ci totul secreta, asemena unei igrasii de nevindecat, ranchiuni cumplite. Tot acolo se nasc, asemena unor mutanti, viclenii de budoar de Comitet Central, de felul povestii cu demisia, al carei singur rol pare sa fi fost testarea aliatilor si pastrarea Bunicutei in centrul atentiei. Asta era luni.
Marti aflam cam din toata presa ca Iliescu lucreaza la o scrisoare. Nu una de demisie ci una care incepe cu “Draga Prostanacule,”. Dupa cum ne dezvaluie Evenimentul “sursele citate ne-au spus ca scrisoarea, pe care Iliescu nu a definitivat-o inca, este de „o duritate fara precedent” la adresa lui Geoana, Rus si alti lideri ai PSD, despre care senatorul pesedist crede ca l-au tradat la Congresul din aprilie, iar acum duc partidul in jos.”
Dupa care miercuri Bunicuta in persoana declara ca nu lucreaza la nici o scrisoare. “Informatiile privind o posibila demisie din PSD sunt, de fapt, simple fabulatii menite sa creeze stiri si sa tulbure linistea publica"
Mai probabil e ca Iliescu a trecut la planul B din moment ce nimeni n-a basculat de partea lui iar plutonul de contrarevolutionari e compus doar din sergentul Iorgovan si gornistul Stanoiu.
Nu mi-e drag Geoana, a carui educatie de fiu de securist cu grade respira in fiecare gest gomos si se furiseaza in fiecare fraza pustiita de inteles dar latrata ferm ca pe vremea cind puteai sa spui orice imbecilitate cu conditia sa o spui ca un utecist dirz si neinfricat. E de prisos sa spun ca nu-mi place Adrian Nastase ale carui aere de intelectual prefabricat sint din ce in ce mai des tradate de iesire de toapa de mahala. Insa Ion Iliescu cred ca depaseste orice limita a bunului simt prin incrincenarea insuportabila cu care se agata de putere. Copii care in 1990 invatau sa scrie - pe vremea cind Iliescu asmutea minerii pe noi - au ajuns astazi tineri absolventi. Au supravietuit unui deceniu jumatate oligarhiei de jumulitori de partid si urmeaza ani buni de uragane, epidemii, islamism si modializare. Ar avea macar dreptul la acest minim confort: Macar copii lor sa nu-l mai vada pe activistul Iliescu rastindu-se proletar la oricine vrea sa fie mai sef decit el.
Intre timp scrisoarea a fost publicata . Si atita am vorbit despre ea de parca ar fi manifestul fondator al unei ideologii nemaiauzite. Cind, in realitate, nu e decit manevra unui batrin activist al carui singur scop e de a ramine pe veci in centrul atentiei.